Mircea Radu IACOBAN

Nici nu ştiu cum să scriu despre cartea „Mihai Ursachi în documentele Securităţii”, de Ioana Diaconescu, în care-s... personaj (apar de vreo 20 de ori în indicele de nume) şi-n paginile căreia defilează, de-o parte şi de cealaltă a baricadei, sumedenie de „amici” cărora aflu că nu le-am ştiu niciodată cea de a doua faţă, protejată sub numele de împrumut al turnătorului. Ursachi împlineşte marea triadă a poeziei ieşene din a doua jumătate a veacului trecut, alături de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate până la arestarea de la Orşova (intenţiona să treacă Dunărea înot, la sârbi); după anii de puşcărie, i-am publicat cartea de debut, „Inel cu enigmă” (1972), şi cărţi ulterioare, inclusiv o ediţie în limba engleză (singura de acest fel tipărită până atunci la Iaşi).

Cum bine se vede din culegerea de documente a Ioanei Diaconescu, l-am sprijinit cum şi cât s-a putut. Păstram câteva scrisori de la Mihai (mi le înmâna, ceremonios, direct), cu intenţia de a le publica atunci când o să se poată. Vremea aceea venind, am constatat că, din dosarul păstrat la mine acasă, lipseşte cea mai importantă dintre epistole. Am căutat şi-am tot căutat – degeaba! Ca să aflu, culmea, scrisoarea reprodusă la pag. 293 a cărţii! Greu de înţeles cum, când şi, mai ales, cine, mi-a sustras-o din casă, dar, citind cartea, m-am dumirit încă o dată: în jur foiau turnătorii, te vindeau prieteni apropiaţi, iar Securitatea nu se sfiia să-ţi intre în casă ori să-ţi asculte convorbirile.

Aflu abia acum, după 40 de ani, că telefonul din biroul meu era pus sub supraveghere. La pag. 296 este reprodusă dispoziţia oficială: „La Editura Junimea este necesară instalarea unui post A(scultare) C(onvorbiri) T(elefonice)”, cu un plus de argumentare: secretara directorului este „fiica unui fost membru în Comitetul Judeţean PNŢ, fost condamnat politic”. Documentele din carte arată că T(ehnica) O(perativă) funcţiona unde crezi şi unde nu crezi, de la foişorul Mănăstirii Cetăţuia până-n blidele Casei Universitarilor!

În jurul lui Ursachi roia o adevărată haită de turnători. Unii recognoscibili, alţii (deocamdată) nu, indivizi şi cu delaţiunea în sânge, şi cu onorabilă pregătire într-ale literelor, capabili nu numai să alcătuiască rapoarte de bună condiţie filologică, dar şi să câştige încrederea şi amiciţia poetului. Unii sunt cumplit de harnici, revenind cu informări de mai multe ori pe săptămână, alţii toarnă mai zgârcit, dar rămâne impresia generală a unei foşcăieli imunde, abil şi insistent întreţinută de „organele” ce invitau delatorii la întâlniri de taină în case conspirative botezate la fel de conspirativ „Cultura” (!), „Doina”, „Cabinet”, „Cristal” ori „la domiciliul sursei”. Au fost aduse şi întăriri cu fustă din Capitală, alături de o Mata Hari de Bahlui ce semna „Veronique” (aş avea o bănuială...) sosind şi „Dona Alba” de la Bucureşti, care, în notele informative, se dă şi mironosiţă („Noaptea, Ursachi mi-a bătut în uşă şi mi-a telefonat, dar nu l-am primit” – pag. 89).

Lucrau din greu şi „cadrele”, implicate în lungi şi dificile filaje: la 28 oct. 1974, nu mai puţin de trei maiori au asudat 12 ore urmărind pas cu pas peregrinările poetului pe străzile Iaşiului, fotografiind şi notând scrupulos ora şi minutul în care „obiectivul” s-a urcat în tramvai ori a băut o bere. La sediul Securităţii se întocmeau, unul după altul, sumedenie de planuri de măsuri (cam toate la fel, adică, apă de ploaie), semnate de un batalion de colonei, de te întrebi ce mare primejdie reprezenta autorul „Diotimei” pentru România şi dacă nu cumva „organele” îşi făceau pur şi simplu de lucru spre a-şi justifica leafa, gradul şi însăşi existenţa.

Poetul era un rezistent, nu un disident gălăgios, trăia întâi de toate pentru poezia lui, n-a semnat nici unul dintre memoriile şi protestele ce începeau să se ivească şi, după întoarcerea dintr-o călătorie prin toată Europa, de la Viena la Lisabona, a devenit mai prudent şi nu oferea prilejuri deschise de îngrijorare securistă. Ceea ce pentru Securitate era o noutate tristă: începea să fie lipsită de un important... mijloc de producţie, apt să furnizeze „obiectul muncii” armatei de colonei! I s-a aprobat poetului până şi plecarea în SUA, unde urma să i se difuzeze cartea în engleză tipărită la „Junimea”. Sigur, tracasările de care a avut parte (i s-a percheziţionat casa, în căutarea... pistolului ascuns! – Ursachi şi-a servit oaspeţii nepoftiţi cu dulceaţă...) i-au acrit cumplit viaţa, dar, în pofida tuturor tentativelor, nu l-au putut clinti din credinţele sale şi din matca poeziei adevărate. Până la urmă, victoria a fost a lui.

Alcătuitoarea ediţiei, Ioana Diaconescu, din generaţia lui Ursachi, şi ea poetă, comentează documentele cu simpatie confraternă, străduindu-se, argumentat, să „albească” tot ceea ce macula Securitatea. O carte a cărei apariţie se cuvine salutată.