Mircea Radu IACOBAN

A murit, la 90 de ani, Fidel Castro. L-am cunoscut personal în urmă cu 44 de ani. Aşa a fost să fie: în 1972 mă aflam la Havana – urma să scriu o carte despre Cuba, după ce o apariţie similară datorată lui Platon Pardău fusese retrasă din librării şi trimisă la topit ca urmare a solicitării imperioase a Ambasadei Cubei, scandalizată că autorul sucevean vorbea despre excesiva supraveghere poliţienească... inclusiv pe plaje. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Nicolas Guillen, m-a informat cu evidentă emoţie că urmează să fiu prezentat preşedintelui Castro la finalul unei mari adunări populare ce urma să aibă loc în Piaţa Revoluţiei şi unde Fidel va rosti un important discurs (kilometric, evident!). Mitingul în sine l-am comentat în cartea „Din Azore, în Antile” („Junimea”, 1973) – cum de altfel am scris acolo cât şi cum s-a putut despre viaţa cubanezului din deceniul 8, adică aluziv, cu grijă şi fereală (noroc de subiectele oferite de natura fabuloasă şi spectaculoasa istorie a Cubei!), spre a nu repeta experienţa lui Pardău.

Am ajuns la Fidel după încheierea mitingului de cinci ore şi după ce am trecut prin sumedenie de filtre (de 600 de ori s-a încercat asasinarea liderului!). Nu prea cred că avea chef de mărunte întâlniri protocolare; i-am fost prezentat ca „românul care va scrie o carte despre Cuba”, Fidel mi-a strâns în fugă mâna, mi-a urat „bon viaje!” şi succes în descoperirea Cubei revoluţionare; asta a fost tot. Se zice că poţi desluşi caracterul omului după modul în care îţi strânge mâna, dar nu cred că proba are valabilitate în cazul liderilor politici, care şi-au automatizat de mult gestul, despersonalizându-l total. Oricum, reţin această molatică strângere de mână, orânduind-o în galeria personală shake-hand alături de gestul similar, mai sincopat parcă şi mai feminin, cu care m-a onorat cândva, în China, Den Siao-Pin...

Încă 44 de ani după această grăbită şi superficială întâlnire protocolară, Fidel avea să deţină prim-planul vieţii politice în Cuba, înfruntând cu antiamericanismul său visceral 10 preşedinţi americani, băgând lumea în boale cu criza rachetelor lui Hruşciov şi terorizându-şi poporul obligat să reziste „revoluţionar” cruntei blocade... Reacţiile la moartea lui Fidel sunt pe cât de contradictorii, pe atât de îngrijorătoare prin aceea că fiecare pare a avea, în felul său, ceva dreptate. Trump îl consideră „un dictator brutal care şi-a oprimat propriul popor”. Juncker, preşedintele Comisiei Europene, crede că prin moartea lui Castro „lumea pierde un erou”. Îl susţine responsabila CE cu politica externă, Mogherini: „a fost un bărbat hotărât şi o personalitate istorică”. Poate explicabil de ce Gorbaciov îl declară erou, dar mai greu de înţeles entuziasmul lui Trudeau, premierul Canadei: „A fost un lider extraordinar, care şi-a slujit poporul”.

N-avem spaţiu pentru a deschide mai larg evantaiul reacţiilor, spectaculos de diverse şi de... ireconciliabile. Notez, însă, câteva repere mai puţin cunoscute, pentru conturarea unui destin, fără îndoială, de excepţie. Copil din flori (al unui moşier cu servitoarea) a cucerit Cuba în 1959, la început urmat doar de cei 84 de camarazi îmbarcaţi pe „Granma”. Se ştie că ar fi avut (uneori concomitent!) cinci prezumtive soţii: una oarecum oficială (Marta Diaz), alta cu statut de amantă literar-artistică (Revuelta), o amantă spioană (Lorenz) şi o alta semioficială (Dalia Sato), cu care a adus pe lume cinci copii. I se atribuie alte 35.000 (!) de cuceriri pasagere: cu o vitalitate mesianică, „servea” o femeie la prânz şi alta seara, cu un apetit amintind de Mao, Tito, Beria, Carol II, Mussolini, Gaddafi (numai bietul Ceauşescu s-a dedulcit doar din graţiile coanei Leana!). Nici o amantă proletară: toate din „lumea bună”, blonde, stilate, vorbitoare de engleză.

Se zice că ar fi fost informat din vreme despre asasinarea lui Kennedy, a susţinut mereu că Bin Laden este agent CIA, a acuzat Clubul Bilderberg că, din umbră, conduce lumea, a avut luciditatea să recunoască faptul că „modelul cubanez nu mai funcţionează nici pentru noi!”, a combătut antisemitismul şi a avertizat că, în cele din urmă, Iranul îşi va avea arma nucleară. L-au detestat majoritatea cubanezilor şi l-au preţuit spirite alese. Columbianul Garcia Marquez îi trimitea cărţile în manuscris şi ţinea cont de sugestiile lui Fidel, „un cititor vorace, iubitor şi foarte serios cunoscător al literaturii bune din toate timpurile”. Merită de amintit că lui Castro îi aparţine, de fapt, salutul-îndemn „Să trăiţi bine!” copiat de Băsescu (şi soldat cam cu acelaşi succes...).

P.S.

Am... cântărit o carte: are peste 1.100 de file şi „trage” către 2 kg! Se intitulează „Deceniul limpezirii, 1906-1916”, a coordonat-o Liviu Papuc şi-i o istorie a mult pătimitei Bucovine, aşezată „sub lupa Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga”. Eveniment editorial! Voi reveni.