Mircea Radu IACOBAN

În numai doi ani şi jumătate de domnie, la mijlocul secolului XVII, Ștefăniţă Vodă a avut parte de veri cumplit de secetoase, de potopul lăcustelor şi de năvăliri pustiitoare ale tătarilor. Bieţii moldoveni ajunseseră să mănânce coajă de copac şi papură măcinată – de unde şi porecla domnitorului, devenit Papură Vodă. Prin veac s-a produs o sugestivă alunecare de sens, „Țara lui Papură Vodă” devenind împărăţia fără stăpân, în care normele-s mereu încălcate – de unde se vede că nesocotirea legii poate fi percepută cu efect la fel de catastrofic precum seceta, lăcustele şi tătarii la un loc. Nu legile lipsesc în România – aş spune chiar că prisosesc; în mare suferinţă a fost şi continuă să fie respectarea lor. Presa e plină, în miez de campanie electorală, de semnalări ale mişmaşurilor şi alişverişurilor penale ce au costat România post-revoluţionară aproape cât despăgubirile de război plătite ruşilor după 1944. Multe ştiute de ani buni, unele chiar folclorizate, dar scoase abia acum „la înaintare”, fiindcă, în pofida declaraţiilor de imparţialitate, justiţia pare a continua să se implice în jocurile politice. Marile „tunuri” uimesc prin cutezanţă, sfidare, nesimţire, inconştienţă, grobianism, cinism, dar mă tem că-s şi urmare a mentalităţii izvodite de complicitatea generalizată ce tolerează de când hăul măruntele şi numeroasele încălcări ale normalităţii legiferate, devenite componente obişnuite ale cotidianului românesc. Mărunţişuri, desigur, dar din fleac în fleac se păşeşte victorios către izbânda finală a închiderii legii între paranteze: ce nu se poate, când totul se poate? De când mă ştiu şofer, adică de vreo 40 de ani, dacă aflu un locşor, parchez maşina pe aceeaşi stradă tivită din stâlp în stâlp cu semnele „oprirea interzisă” şi, „parcarea interzisă”. Nu m-a întrebat nimeni, niciodată, de sănătate. La Iaşi e teribil de greu, nu-s locuri, toată lumea înţelege şi, devenită pur teoretică... interdicţia pur şi simplu nu mai sperie. Mii de noi maşini (de fapt, vechi...) se înmatriculează lunar la Iaşi, oraşul este literalmente sufocat, circulaţia a devenit un chin; ce să aşteptăm de la semnele-făr-de putere? Menţinute în virtutea inerţiei, îşi pierd şi bruma de autoritate ce-o mai au, devenind simplu şi inert ornament stradal... Căutaţi pe internet şi veţi afla, în plin scandal al plagiatelor, sumedenie de oferte privind teze de licenţă „prepay”. În anii trecuţi, tot în această rubrică, înşiram adrese de net la care pot fi comandate, la preţuri modice, teze de doctorat (la două achiziţii, a treia gratuită). Ce poate fi mai ilegal (în văzul lumii!) decât un astfel de comerţ cât se poate de... penal? Dacă ar fi fost interesate, organele în drept ar fi obţinut lesne, de la furnizori, lista doctorilor astfel făcuţi iar nu născuţi. Probabil, însuşi rezultatul prezumat sperie: se bate monedă pe cele câteva teze cu rezonanţă în spaţiul politic, dar în România s-au acordat câte 5-6.000 de doctorate pe an. Absolut imposibil să răspundă, barem o zecime din ele, cerinţei elementare prevăzute de lege: „cercetare ştiinţifică originală”, marea majoritate fiind însăilări după reţeta „cărţile din cărţi se fac”, dacă n-or fi fost cumpărate pur şi simplu pe internet. Cu o asemenea productivitate record de doctori pe cap de locuitor ar trebui să ne putem lăuda şi cu cea mai performantă cercetare ştiinţifică (originală!) europeană. Unde-i? Iar dacă avem legi, la ce-s bune? Legea 303/2008 transfera dreptul de proprietate asupra sălilor de cinematograf de la RADET la autorităţile locale (primării). Ei, şi ce? Din 2008 şi până acum, marile săli din centrul Iaşului zac lăcătuite, unele în ruină, în vreme ce Filarmonica, una dintre instituţiile de concerte româneşti cu certă valoare europeană, rămasă de ani buni fără sală, este nevoită să ceară azil ici-colo, în incinte improprii şi-n condiţii ce afectează ţinuta actului artistic. RADET nici nu utilizează sălile, nici nu le repară, nici nu le lasă, ţine „cauza” prin tribunale, şi acum s-a ajuns la Curtea supremă! Ca să nu mai vorbim despre actele normative croite voit strâmb, abuziv şi imoral: în 2014, puzderia de „revoluţionari” a fost fortificată, prin lege, cu o nouă categorie, „luptătorii cu rol determinant în victoria Revoluţiei Române”. Și ne-am procopsit cu o nouă cohortă de pomanagii (2.020 lei îndemnizaţie pe lună!), proveniţi din oraşe (şi sate!) unde nu s-a tras nici un foc de armă, n-a fost nici o victimă, nu s-a înregistrat nici o arestare, şi despre revoluţie s-a aflat de la radio şi tv. Ani în şir, zeci şi zeci de escroci şi-au cumpărat titlurile de revoluţionari, tot aşa cum doctorii (şi ei îndemnizaţi procentual la leafă) s-au căftănit ca pe vremea lui Papură Vodă. Unde eşti, tu, Țepeş, doamne...