Mircea Radu IACOBAN

„Nobelizarea” cu năbădăi a lui Bob Dylan îngăduie şi o discuţie pe tema „românii şi Premiul Nobel”. N-avem prea multe de spus – mai întâi, fiindcă lista-i scurtă şi laureaţii noştri s-au afirmat în afara României. Primul deschide scurta enumerare George Emil Palade, născut la Iaşi în 1912. A primit Nobelul pentru fiziologie în 1974, împărţit cu Albert Claude şi Christian Duve. Marea lui şansă a fost căsătoria cu Irina, fiica industriaşului Malaxa, ce i-a permis o emigrare în USA fără griji materiale, precum şi posibilitatea de a-şi consacra toate energiile cercetărilor ştiinţifice în domeniul biologiei celulare. Al doilea pe listă este Elie Wiesel, născut la Sighetul Marmaţiei, într-o familie de evrei habotnici (Nobel pentru pace în 1986). Wiesel, care şi-a pierdut familia în lagărele naziste, a fost preşedintele Comisiei Americane a Holocaustului şi iniţiator al construirii Muzeului de la Washington. Cât despre Herta Müller: nu întâmplător a fost propusă la Premiul Nobel de către guvernul german. Dar vecinii noştri, cum stau? Cât de bulgari, sârbi, maghiari, sunt laureaţii? Elias Canetti s-a născut la Rusciuk (Russe) şi a fost bulgar până la vârsta de... 6 ani. După care a emigrat cu familia în Anglia, unde s-a impus şi consacrat. Singurul laureat sârb, Ivo Andrici, s-a format la Graz, în Austria. Ucraineana Alexievici (Nobel, 2015) a trăit în Italia, Franţa, Germania şi Suedia. E.P. Wigner (Nobel pentru fizică, în 1963) s-a născut la Budapesta, pentru a deveni, repede, cetăţean american. G.A. Olah doar a văzut lumina zilei în Ungaria; a fost şcolit în Canada şi, ulterior, naturalizat în USA. Georg de Hevesy (Nobel pentru chimie, în 1943), născut la Budapesta, s-a format la Berlin, s-a impus în USA şi, apoi, în Suedia. G. Bekesy (Nobel pentru holografie, în 1971), adus pe lume într-o maternitate din Ungaria, a învăţat la Berlin, s-a făcut remarcat în Anglia şi s-a pensionat în Italia (respectivii figurează ca laureaţi şi-n evidenţele ţării de baştină, şi în acelea ale patriei adoptive). Motivarea e simplă: Balcanii n-au avut cum asigura, din mai multe puncte de vedere, deplina împlinire a respectivelor personalităţi. Există însă şi un laureat care şi-a trăit întreaga viaţă în România şi despre care nu vorbeşte nimeni: Ion Moraru. S-a născut în 1927 la Dârlos-Sibiu. A fost directorul Institutului „Mina Minovici”, director al Institutului „Babeş” şi ne-a reprezentat ţara în Comitetul executiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Nobelul pentru Pace i se va atribui pentru activitatea în „International Physicians for the prevention of Nuclear War” şi l-a primit în 1985 împreună cu Mihail Kuzin (URSS) şi Bernard Lown (USA), co-preşedinţi ai organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. Numai că Premiul Nobel pentru Pace „trebuia” să-i revină, aşa cum aprig se dorea, lui Nicolae Ceauşescu. Faptul că înalta distincţie a fost atribuită altui român s-a receptat ca adevărată jignire, o sfidare la adresa ţării şi a „eroului între eroi”. În consecinţă, nici nu s-a „făcut vorbire” despre onoranta premiere a lui Moraru şi... i s-a refuzat viza pentru Stokholm. Ironia sorţii face ca singurul laureat ce şi-a trăit viaţa în România şi-n grădina limbii române să treacă în cealaltă lume la 20 decembrie 1989, cu numai două zile înainte de căderea regimului ce i-a barat calea către cea mai prestigioasă şi jinduită distincţie! Dar dacă, Doamne fereşte, tu, românaş autentic, obţii un Nobel? Vei fi contestat, repede, chiar de conaţionali de-ai tăi. Presa îţi va scormoni meticulos biografia şi va descoperi că, în clasa a IV-a, ai fost comandant de detaşament la pionieri, că ai luat niscaiva diplome în „Cântarea României”, că n-ai avut nici o carte oprită de cenzură şi, acuză gravă, s-ar putea să fi fost menţionat într-o listă suspectă arsă în 1989. Rubedeniile te vor asalta să-ţi ceară bani. Critica complezentă (cacofonie voită) va exulta o lună - două, aflând în cărţile tale sumedenie de sensuri abisale şi profunzimi de care n-ai avut habar, după care vor urma obligatoriu revizuiri şi recitiri acre, datorate unor indivizi ce-ţi urmează, într-un fel, îndemnul, numai că nu „visează” sus, ci „vizează” într-acolo: demolând un Nobel, năzuiesc să-şi ridice lor statuie. Nu vei mai putea intra nici la frizerie, nici la Carrefour, nici la Direcţia Financiară (unde ţi se va impozita premiul plus – adică, minus – contribuţia la CAS) fără să stârneşti entuziasmul gălăgios al babelor şi fecioarelor dornice să pupe un Nobel autentic. Nici la pescuit nu te vei mai putea duce, fiindcă ar vui balta, fiece caras capturat stârnind aplauzele delirante ale confraţilor undiţari şi, în loc să pui râme în cârlig, va trebui să dai toată ziua autografe pe coada minciogului. Mai bine şi mai sigur joacă la loto, uite, săptămâna trecută, potul a fost cât trei Nobeluri la un loc...