Mircea Radu IACOBAN

Vuieşte presa lumii: Bob Dylan nu va merge la Stockholm pentru a primi Premiul Nobel. Nu că n-ar vrea, ori, şi mai grav, ar refuza mult râvnita distincţie, dar va face drumul până în capitala scandinavă doar „dacă va fi posibil”. Şi iată că nu-i: are concerte contractate pentru tot începutul lui decembrie, iar suedezii nu vor să schimbe data ceremoniei fiindcă Premiul se decernează, prin tradiţie, în ziua morţii lui Nobel. În lunga istorie a Nobelului s-au mai înregistrat doar trei cazuri când laureatul a absentat – de două ori pricina a fost vârsta înaintată, cu starea sănătăţii precară aferentă, şi o dată (romanciera austriacă Elfriede Jelinek în 2004) explicată prin „anxietate socială” şi „agorafobie”.

Pentru sistemul de valori al europenilor, Premiul Nobel constituie zenitul consacrării şi semnul maximei performanţe creative într-o viaţă de om. Câtă vreme Dylan a colecţionat 11 Premii Grammy, un Oscar şi un Glob de Aur, americanii, probabil, nu mai acordă cine ştie ce importanţă Nobelului şi consideră că n-ar fi correctly să se contramandeze două-trei concerte pentru o festivitate ce nu aduce nimic în plus evenimentului în sine. De altfel, secretara Academiei Suedeze, Danius, s-a arătat încântată de faptul că, într-o târzie convorbire telefonică, noul laureat a binevoit s-o informeze că acceptă distincţia – cu atât mai mult cu cât Dylan a fost cel care a sunat, după o lungă şi incertă perioadă în care apelurile de la Stockholm răsunau în gol.

Vestea hotărârii comitetului Dylan a primit-o la 13 octombrie; noi am zice că răstimpul permitea reprogramarea concertelor, dar, cum se vede, nu utilizăm aceeaşi scară de apreciere a importanţei evenimentelor, ba chiar se pare că am rămas prizonieri ai unei viziuni învechite asupra rosturilor şi orânduielilor lumii acesteia. Absenţa premiatului poate fi interpretată ca un nemeritat bobârnac zeflemist servit scorţoaselor foruri academice scandinave, dar, la urma urmei, se cuvine şi altfel înţeleasă: dacă Trump renunţă la mizilicul lefii de preşedinte, îşi poate permite şi Dylan să trateze de sus un premiu de ceva rezonanţă morală, dar subţirel financiar.

Gestul Academiei în sine este şi nu este fără precedent: Nobelul pentru literatură n-a fost atribuit anul acesta unui scriitor, dar a mai existat un caz: în 1953, Premiul l-a onorat pe Winston Churchill. Cu  o mare diferenţă de tratament: premierul englez a aşteptat 13 ani la coadă, fiind constant nominalizat încă din 1946, în vreme ce Dylan a primit marea cunună academică din primul foc. Nu  se va şti decât peste 50 de ani (aşa-i regulamentul) cine a făcut propunerea şi cu ce argumente. Oricum, ea se încadrează în prevederile art. 2 din Statut: „Alte scrieri care se pot considera că au valoare literară datorate formei lor sau modului lor de expunere”. Decizie statutară deci. Primită, totuşi, cu destulă îndoială.

Editorialista Anna North, de la New York Times, crede că hotărârea Comitetului „încearcă să-şi apropie tinerele generaţii”; Dylan este „un muzician extraordinar, un compozitor de talie mondială şi o figură marcantă a culturii americane. Dar acordându-i lui o astfel de distincţie, Comitetul Nobel a decis, practic, să nu premieze un scriitor (...). Şi nimeni nu s-ar aştepta vreodată ca o distincţie muzicală să fie acordată unui scriitor”. Câteva cărţi semnate de Dylan (Robert Allen Zimmerman) au fost publicate la noi ca volume de poezie şi-atât, semn că înmănunchează creaţii de reală valoare literară, cu drept la existenţă de sine stătătoare. Dylan semnează şi un volum autobiografic („Cronica vieţii mele”), şi o construcţie ficţională în proză („Tarantula”). Churchill publicase chiar mai multe şi mai consistente cărţi, nu strict în domeniul literelor. Ar avea, aşadar, amândouă „excepţiile” argumente justificative – care, însă, pălesc atunci când se aşază într-un vizavi opera premiată şi opera respinsă. În 1953, Nobelul pentru literatură i-a fost refuzat lui Hemingway şi atribuit lui Churchill, iar în 2016, Dylan îl obţine în dauna realistului-magic Salman Rushidie, autorul faimoaselor „Versete satanice”, pentru care a fost condamnat la moarte în lumea islamică. Cu aceeaşi argumentare, Comitetul se zice că s-ar fi cuvenit să i-l prefere lui Dylan pe Leonard Cohen – dar astea-s, probabil, obişnuitele contestări cârcotaşe...

Absent la ceremonia din 10 decembrie (sunt sigur că mari scriitori ai momentului ar fi dispuşi să meargă pe jos până la Stockholm de-ar fi să primească un Nobel!), Dylan rămâne pe veci prezent în lista laureaţilor „pentru crearea unor noi maniere de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane”. Motivaţie cam... amestecată; oricum, cale de recurs nu există. Nu-s deloc convins că marele Bob Dylan avea nevoie de acest premiu, da-s sigur că literatura ar fi avut mult de câştigat dacă era îndreptat către una dintre ţintele cele adevărate. Că-s destule.