Mircea Radu IACOBAN

În împrejurările teatrale ieşene festive (200 de ani de la primul spectacol românesc, 120 de ani de la construirea sălii) nu văd de ce s-ar cuveni ocolită evocarea momentelor nefaste din istoria instituţiei, unele chiar penibile, pe care nimeni nu le mai ştie, iar trupa tânără nici nu şi le poate închipui! În deceniul 7, după pensionarea forţată a „decanilor” scenei, drastic impusă de autofinanţare, Naţionalul rămăsese fără „seniori”. Dar şi fără actori tineri! O compoziţie izbutită poate preschimba, scenic, un june într-un octogenar; invers, imposibil. Acelaşi Cabinet 2 izvodise însă o nouă dispoziţie absurdă: absolvenţii de învăţământ superior nu pot fi repartizaţi în oraşele mari, declarate „închise”. Poate că restricţia va fi avut o fărâmă de logică în cazul agronomilor, mecanizatorilor, zootehnicienilor, dar acţiona strict şi în lumea scenei!

Părea că nu-i nimic de făcut, dar, în cele din urmă, s-a găsit calea cotită a înfiinţării Secţiei de la Suceava (oraş uitat „deschis”), unde, într-o foarte bună colaborare cu forurile locale, am adus o întreagă promoţie a IATC Bucureşti (cu Radu Duda, Carmen Tănase, Adrian Păduraru ş.m.a.). Desigur, tinerii actori jucau şi-n spectacole ieşene. (Ar merita cercetat de ce, în decembrie 1989, Secţia Suceava a fost „revoluţionar” desfiinţată...)

De neînchipuit, presărată cu episoade de haz amar, rămâne odiseea aprobării repertoriului şi, mai ales, includerea piesei româneşti. Obligatoriu, dramaturgul trebuia să prezinte o adeverinţă cu ştampilă precum că textul a fost discutat şi aprobat într-un cenaclu literar – indiferent care, putea fi şi de la Casa de Cultură din Podul Turcului! Repertoriul îl discuta mai întâi Organizaţia de bază PCR din Teatru. Unde intelectualii, conform directivelor, nu puteau depăşi 12%, aşa că repertoriul îl aprobau în primă instanţă tâmplarii, electricienii, maşiniştii, mecanicii, cizmarii. Care, hârşiţi şi cu bun-simţ, ridicau mâna fără obiecţii. Urma aprobarea Comitetului Judeţean de Cultură (şi, evident, „Educaţie Socialistă!”); de aici încolo, toate deciziile se luau în funcţie de rezumatul piesei, cu reală măiestrie şi inventivitate confecţionat de Secretariatul literar. Dacă obţinea acordul, proiectul urma a fi, obligatoriu, „dezbătut cu oamenii muncii” dintr-o întreprindere. La sfârşitul schimbului, în loc să prindă rând la parizer, muncitorii de la Nicolina erau înghesuiţi în sala Clubului, unde le solicitam aprobarea să fie jucat Shakespeare la Naţional.

Mai departe: era necesar acordul Biroului Judeţean PCR, convocat în şedinţă specială. Dacă repertoriul trecea (de regulă, era întors pentru „îmbunătăţiri” ale... rezumatelor), se trimitea la Bucureşti, la Consiliul Culturii (şi „Educaţiei Socialiste”): aici se produceau cele mai multe intervenţii – tăieri, adăugiri, „comenzi sociale” niciodată finalizate. Urma aprobarea supremă, aceea a Secretariatului CC al PCR, după care nu se mai putea clinti o virgulă. Cum se vede, până aici încă n-a apărut Cenzura. Şi departe mult mai este!

Încă o vamă: Comisia Teatrală locală, convocată să avizeze (sau nu) spectacolul. Consiliul Culturii trimetea, la vizionare, instructori de la Bucureşti, care, împreună cu reprezentanţi ai organelor locale (sindicate, pionieri, armată etc., etc.) hotărau dacă premiera poate avea loc sau se amână pentru „dregeri” ideologice. Abia acum intra în scenă Cenzura, cu obiecţiile ei şi cu decizia finală. Dar nu s-a terminat: după premieră, acţiona postcenzura. Fie ca urmare a „scrisorilor oamenilor muncii”, fie a vreunui articol vigilent din presa de partid, spectacolele „cu probleme” erau „puse în dezbaterea oamenilor muncii”. Am avut parte, ca autor, de două astfel de execuţii publice, piesele incriminate fiind „Tango la Nisa” (dezbatere la Casa Tineretului) şi „Hardughia” (la Teatrul Naţional), ambele prezidate de Popescu-Dumnezeu, mai marele propagandei în România...

Iaca aşa era. Mai ştie cineva? Adevărată minune, dar printr-o asemenea reţea de gratii ideologice, şi-n pofida persecuţiei financiare, Teatrul Naţional din Iaşi a izbutit să treacă nu puţine spectacole de reală ţinută artistică. La ceas aniversar, ce să spunem altceva decât „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”?