Mircea Radu IACOBAN

Naţionalul ieşean sărbătoreşte 200 de ani de teatru românesc şi împlinirea a 120 de ani de la construirea sălii. La ceas aniversar, au trecere rememorările tonice, călduţe, cu urme de iz triumfalist: suntem de cine ştie când pe baricade, am făcut, am dres, aplauze! Parcă s-ar ştirbi din aura instituţiei dacă, alături de şiragul celor ctitorite cu fruntea sus prin veac, s-ar face vorbire şi de poticnirile trist înscrise pe răbojul cel adevărat...

Trei aş spune că-s împrejurările în care Naţionalul s-a aflat în mare cumpănă: incendiul nimicitor din 1888, refugiul de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial şi, „pour la bonne bouche”, consecinţele nefastelor decizii emanate de la „Cabinetul 2” în faimoasa „Epocă de aur”. Tustrele temele nu par a interesa în mod deosebit cercetătorii istoriei teatrului, fireşte preocupaţi mai întâi de cele petrecute la faţă de cortină – cu atât mai mult cu cât cea mai veche scenă a ţării s-a dovedit a avea şapte vieţi, de fiecare dată rezistând şi revenind în forţă. Teatrul de la Copou a fost mistuit de flăcări în 1888; în târgul Ieşilor incendiile bântuind mereu, vâlvătaia din Dealul Copoului a fost trecută în rândul întâmplărilor nefericite şi-atât. Numai că, spun documentele, focul a izbucnit dintr-odată la toate cele patru colţuri ale clădirii. Evident, a fost pus. De cine, de ce, care-s mobilurile – iată teme de investigat fie şi numai pentru mai limpedea desluşire a istoriei unei instituţii de recunoscut prestigiu (nu numai) românesc.

Al doilea episod amarnic: refugiul. Marfarul ce purta trupa şi zestrea Naţionalului a colindat luni în şir prin Transilvania, poposind în localităţi mărunte şi amărâte. Care a fost viaţa trupei bejenite din pricina războiului, ce public aveau reprezentaţiile (că, ici-colo, s-a mai jucat), cu ce repertoriu, cum rezonau dramele frontului dincolo de ecoul vătuit şi surdinizat al jurnalelor radio şi de emoţia spectacolelor dedicate răniţilor? Se va fi aflat câte un grăunte de eroism (poate, şi de laşitate) în cine ştie ce moment al lungii peregrinări, cum au traversat dificila încercare caracterele? Încă multe-s de aflat şi, deocamdată, nu avem la îndemână decât însemnări răzleţe...

De năpasta a III-a am avut direct parte în cei 11 ani cât am lucrat la Teatrul Naţional: poate fi comparată şi cu focul, şi cu războiul. În timpul refugiului, când, practic, instituţia nu mai funcţiona decât inerţial şi mai degrabă simbolic, iar bugetul ţării îndrepta „totul pentru front, totul pentru victorie!”, Naţionalul a primit subvenţia guvernamentală fără nici o întârziere, indiferent unde era „ancorată” trupa (şi mai pilduitor: în plină conflagraţie mondială, când, nu-i aşa, „între arme muzele tac”, la Iaşi, în 1943, statul înfiinţa Filarmonica „Moldova”!). Ei bine, onor Cabinetul 2 a izvodit, în plin gongorism exacerbat al „epocii de aur”, decizia potrivit căreia România nu-şi mai subvenţionează instituţiile de spectacole – dacă vor să existe, n-au decât să se autofinanţeze. Decizia, absolut aberantă, afecta vital toate cele cinci instituţii pe care le administram atunci (Naţionalul, Opera, Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” şi Teatrul Municipal Suceava). Din calculele făcute, cu preţul bătut în cuie al biletului (echivalând cu trei călătorii cu tramvaiul) şi cu repertoriul impus, pentru autofinanţarea celei mai vechi scene româneşti spectatorul s-ar fi cuvenit, după ce-şi cumpără biletul, să intre pe o uşă a sălii şi să iasă imediat pe cealaltă, în flux continuu, 24 de ore din 24, ca la Mausoleul lui Lenin! Mi-ar trebui zeci de pagini pentru a trece în revistă sumedenia de „soluţii” la care am recurs: multe ar face deliciul DNA-ului, de n-ar acţiona (sper) prescripţia! Dacă reprezentaţiile au avut de suferit prin „subţierea” devizului montărilor, trupa n-a simţit, material, rigorile autofinanţării şi, ceea ce-i mai important, actul artistic în sine şi-a păstrat ţinuta, izbutindu-se, în pofida împrejurărilor deloc prielnice, nu puţine spectacole-eveniment. Până când am primit un telefon de la Beligan: „Tu ce faci acolo, vrei să arăţi că se poate?” Avea perfectă dreptate: cu nesfârşită trudă, riscuri şi umilinţe, luam (e un eufemism!) dintr-un buzunar al statului ca să punem în altul, iar ceea ce la Iaşi se arăta – fie şi oricât de trudnic – cumva posibil, nu era cu putinţă în oraşele în care teatrul n-avea tradiţia, prestigiul şi aura Casei lui Alecsandri.

Dilemei, altfel fără ieşire, avea să-i pună capăt revoluţia... Dar chiar mai apăsător decât abandonul statal privind susţinerea materială era sufocanta „îndrumare” oficială. Voi reveni în tableta viitoare, fiindcă mai nimeni nu-şi închipuie prin ce aberante furci caudine trebuia să se strecoare cuvântul rostit de pe scândura scenei. „Ca să să ştie” spunea cronicarul.