Mircea Radu IACOBAN

Citite cu atenţie, declaraţiile lui Igor Dodon, care-i la un pas de a ajunge preşedintele Republicii Moldova, sunt lămuritoare: „Vom asigura continuarea parteneriatului cu Uniunea Europeană, cu prietenii noştri din România şi cu Federaţia Rusă.” Deci, nu cu România, ci „cu prietenii noştri din România” (cine ştie, o fi având şi pe la noi amici, că-i mare grădina lui Dumnezeu!), dar cu Federaţia Rusă, nu doar „cu prietenii” din Federaţia Rusă. Dacă mai adăugăm şi concesivul „fraţi, dacă vreţi” – adicătelea, nu-i credinţa mea, Igor Dodon, dar, dacă insistaţi, n-aveţi decât să le spuneţi românilor fraţi – devine limpede cât de antiromânesc va fi programul preşedintelui de la Chişinău!

*

Carte s-a făcut din totdeauna la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava. La vremea uceniciei mele, alte preocupări, tentaţii, alternative, evadări n-aveau cum să existe. Era singurul orizont, trăiam prin şcoală şi pentru şcoală. Ţinta elevului era să promoveze în anul următor şi visul nu depăşea achiziţionarea unei biciclete (n-a fost să am parte...). Nu ştiu cum arată acum pe dinăuntru şcoala gimnazială românească, n-am predat decât câteva semestre şi numai în învăţământul superior. Am bănuiala că mobilurile n-au rămas aceleaşi şi interesul pentru carte în sine suferă de prea multe şi prea varii concurenţe, atât loiale, cât şi neloiale. Acelaşi liceu l-a absolvit şi taică-meu; putea, la 92 de ani, să recite în latină şi să conjuge în greacă. Ştiu şi eu, acum, să recit din Puşkin, dar rusa am deprins-o în anii petrecuţi, după revoluţie, la Chişinău. Cu certitudine însă, m-am ales măcar cu o învăţătură (mare!) după şcolirea aspră de la Suceava: pentru a răzbi, fiecare trebuie să se străduiască, să insiste, să nu se lase!

*

Nu-i deloc frumos ca, într-un moment aniversar al Radioului, să strici festiva atmosferă cu observaţii acre. Dar, ce să-i faci? Circula, pe vremuri, gluma cu bâlbâitul care n-a reuşit la concursul de crainici nefiind membru de partid. Azi, ar putea funcţiona o motivare mai plauzibilă: „fiindcă nu ştiu vorbi româneşte” – tot ca banc, deoarece marea şcoală a rostirii corecte care este (adică, ar trebui să fie) radioul uită exact esenţialul: regulile gramaticii. De la postul public naţional am aflat că salinele Ocnele Mari au avut „doisprezece mii de vizitatori”. Fătuca-reporter care a preluat ştafeta transmisiei a continuat la fel: „doisprezece mii”. Mă-ntreb cum ar fi sunat ştirea dacă s-ar fi înregistrat numai 2.000 de vizitatori. „Doi mii”? – fiindcă-i evident pentru orice repetent că 12 este compus din doi-spre-zece, acordul corect fiind obligatoriu „douăsprezece mii”. La fel ca şi-n enunţul „este ora doisprezece” pentru „ora douăsprezece”. Până şi badea Gheorghe de la Pocreaca îţi va spune, corect, că este ora douăsprezece – radiofoniştii noştri însă pocesc abitir limba, cu nonşalanţa pe care ţi-o dă incultura suverană. Aniversăm, nu-i momentul înţepăturilor, cer iertare, dar mi se taie răsuflarea când postul naţional (indiferent cine şi cum îl subvenţionează) continuă să pună în undă agramatisme. Cum este cazul idioţeniei „ca şi”, nelipsită în vorbirea lui Cioloş, aberaţie despre care nici nu-mi mai vine să amintesc. Cine (mai) apără limba română?

*

Hălăduind vara asta prin Europa, am cercetat cu atenţie, de câte ori mi s-a ivit prilejul, feţe, priviri, gesturi. Nicăieri încrâncenare panicată. Oamenii respectivi nu trăiesc în paradis, vor fi având problemele, necazurile şi aspiraţiile lor, mai mult sau mai puţin împlinite, dar nu lasă nici o clipă impresia că-i împiedică ceva să se bucure de oferta unei amiezi însorite, înspăimântaţi fiind de spectrul ameninţător al zilei de mâine. Criză a fost şi la ei, dar simţi că nu-i pusă sub nici un semn al întrebării existenţa cetăţeanului acolo, acum şi totdeauna. Că răsucirea bezmetică a legilor şi regulilor, dărâmarea scării de valori, confuzia modelelor, contestarea brutală a moştenirii înaintaşilor şi orice soi de manevră politicianistă ar avea cum să clintească vreodată înseşi temeiurile vieţii într-o Europă înţeleaptă, calmă şi civilizată. În care, înainte de orice, dominant este sentimentul siguranţei zilei de mâine. Priviţi defilarea chipurilor pe străzile noastre: în afara exuberanţei adolescenţilor care cred că tot ce zboară se mănâncă, doar expresii ale îngrijorării încordate. Până acum 7-8 ani, românii erau consideraţi de statisticile şi sondajele continentului drept cei mai optimişti europeni. Un studiu întreprins de cercetători din Washington constată că, acum, românii au devenit... cei mai pesimişti! Am fost un popor vesel, încrezător în destinul nostru la Carpaţi şi Dunăre. Nu mai suntem. În brambureala politicalelor româneşti, din care au dispărut total nuanţele (totu-i fie negru-ceaun, fie alb-angelic) nu mai ştii ce să crezi – dar, mai ales, în ce să crezi!