Mircea Radu IACOBAN

Adevărat laitmotiv, în cartea despre Iaşi a Dianei Vrabie („Imaginea Iaşului în presa ieşeană interbelică”, Junimea, 2016) se rânduiesc tentativele de definire a spiritului ieşean şi a ieşenismului ca fenomen. N.I. Popa desluşeşte semnele unui anume tragism nedus până la capăt: „După repetate şi zădarnice încercări de a evada din el însuşi (ieşeanul, n.n.) s-a văzut prins de atmosfera domoală a Iaşului, care l-a câştigat potolindu-i zvâcnirile, încetinindu-i reflexele şi răsfrângându-se dureros în chinuita lui lume lăuntrică”, în vreme ce Călinescu cheamă la lupta cea mare: „Iaşul există şi va exista. El a fost un oraş de cultură şi va putea înflori ca atare. Trebuie să vină însă cineva să-i scoată ieşeanului fluturii din cap, aceia care-i întorc mereu privirea spre Bucureşti”.

În carte, Iaşul, ieşenii şi ieşenismul fac obiectul unor delicate crochiuri, mici proze dominate de observaţie subtilă şi umor blajin. Poartă semnătura Luciei Mantu („Însemnări ieşene”, 1936) şi, regăsindu-i cu emoţie numele în pagini uitate, nu se poate să nu-mi amintesc o ciudată întâmplare, de-a dreptul macabră, petrecută în urmă cu aproape jumătate de veac. Era prin 1971, la sfârşit de noiembrie. În loc de toamnă am avut, brusc, parte de un eşantion de iarnă cumplită: trâmbe de zăpadă, trenuri împotmolite dinaintea macazurilor bocnă, ger de plesneau teii în Copou. Gazetele veneau la Iaşi (pe atunci) oricum cu o zi întârziere; fiind viscol, n-au mai ajuns deloc. Un telefon interurban necesita comandă la centralistă, reveniri, insistenţe, aşteptare cât cuprinde. Sună telefonul – convorbire interurbană. Pocnituri, scârţâieli, rafale de "alo!", apoi, parcă venită de peste ocean, vocea lui Laurenţiu Fulga, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor: "Cum e la voi?" "Prăpăd. Nămeţi. Ger." "La Bucureşti, e aşa si-aşa; se circulă. Mâine, vremea se îndreaptă. Vezi că ţi-o trimit pe Lucia Mantu. Ajunge cu şoferul Dumitrescu, pe la prânz..." După care, brusc, telefonul a amuţit. N-a fost cu putinţă să reiau legătura.

Va să zică, mâine, Lucia Mantu... Reţin o cameră la hotel pentru scriitoare şi un loc pentru şofer. După care, încerc să-mi amintesc ceva-ceva despre Lucia Mantu. Iese în faţă, evident, un cancan: ar fi obţinut, cândva, titlul de "Miss România" (nici acum nu ştiu dacă-i adevărat; oricum, frumoasă şi mereu inaccesibilă a fost – vezi mărturiile "vieţiştilor"). Mai licăreau în amintire frânturi din epigramele respectuoase ale lui Topârceanu, Păstorel Teodoreanu, Codreanu şi... cam atât. Nimic despre operă, ceea ce era de-a dreptul impardonabil, câtă vreme Lucia Mantu aparţine unei perioade de aur a literelor ieşene.

Cum voi dialoga mâine cu distinsa prozatoare? Hai, cu grăbire, la Biblioteca Universitară. Din "Istoria..." lui Călinescu (scoasă cu aprobare specială, de la "fondul secret") aflu că-i născută în 1888. Ar avea, deci, 80 şi ceva de ani. Mai cer câteva cărţi: "Umbre chinezeşti" şi "Coana Olimpia", după care îi telefonez lui Valer Mitru, apoi lui Aurel Leon (la vremea aceea, deasupra oricăror suspiciuni împovărătoare): "Mâine o am în ospeţie pe Lucia Mantu". "Oooo, s-a hotărât să se întoarcă la Iaşi?" "Ai cunoscut-o, zi-mi ceva despre ea. Ce-i place, ce nu-i place, de cine să-i amintesc, ce s-o întreb." "Păi, asta-i doamnă mare, bre! Maică-sa era sora Sofiei Nădejde. E nepoata lui Băncilă. Ultima dată am întâlnit-o la ea acasă, pe strada Răsuri; erau pe-acolo Bogza, Ralea, Voiculescu, Demostene... Ne-a dat şerbet. Să-i dai şerbet." "De unde, coane Aurică? Cine mai face, azi, şerbet?" "Când ai spus că ajunge? La prânz? Vin să-i sărut mâna. Caut şerbet."

A doua zi, de acum doctor în literatura sufletului de provincie, alcătuiesc un pachet de cărţi editate la Junimea – autori din lumea Cameliei Nădejde (Lucia Mantu): Sadoveanu, Ibrăileanu, Otilia Cazimir, Topârceanu... şi-l convoc pe B. Paul, fotograful de la gazetă, să imortalizeze momentul întâlnirii între generaţii de condeieri despărţite de două războaie mondiale. Ceasul de la Palatul Culturii bate ora unu. Îşi face apariţia, albit de promoroacă şi cu ţurţuri în mustăţi, şoferul Dumitrescu: „Am adus-o pe Lucia Mantu”. „Şi unde-i?” „În maşină”. „Păi, de ce nu urcă?” Dumitrescu mă priveşte de-a dreptul tâmp: „Cu sicriu cu tot?” Asta a fost: ziarele care anunţau decesul scriitoarei n-au ajuns la Iaşi. Fulga credea că am aflat din presă. Telefonul s-a întrerupt repede şi a amuţit definitiv. De unde să ştiu că Lucia Mantu lăsase cu limbă de moarte rugămintea să fie înmormântată în oraşul natal, la „Eternitatea”? Nu-mi revenisem din stupoare, când, cioc-cioc în uşă, apare Aurel Leon. Găsise şerbet. În spatele lui, cu o garoafă la butonieră şi cu un trandafir în mână, Valer Mitru. O lume care s-a dus...