Mircea Radu IACOBAN

Conferenţiară la Universitatea basarabeană din Bălţi, Diana Vrabie se declară sedusă de oraşul Iaşi, un „Oxford românesc” unde „s-a simţit totdeauna ca acasă” şi căruia îi dedică o carte destul de singulară în peisajul nostru editorial – „Imaginea Iaşilor în presa interbelică ieşeană”. De regulă, o astfel de cercetare arhivistică este apăsat dedicată, prin „traficul de superlative şi selectarea filantropică a textelor”, oraşului în care vieţuieşte autorul. Altfel, poate fi suspectată ca mică trădare faţă de urbea natală, cu atât mai mult cu cât gestul editorial, în cazul nostru, este consacrat unui oraş „străin”, aflat dincolo de graniţa politică a „ţărişoarei” – dar dintotdeauna înlăuntrul frontierelor spiritualităţii româneşti.

Motivaţia seducţiei: „Eden estetic şi intimist, Iaşul şi-a depăşit în timp limitele ontologice, devenind o metaforă, un sugestiv simbol al antinomiilor, un cochet supra-personaj”. Ca să-i desluşească fiinţa în articulaţiile ei esenţiale, Diana Vrabie a întreprins o incursiune deloc comodă în depozitele bibliotecilor, răsfoind pagină cu pagină gazete uitate, unele de nimeni atinse în ultimele 7-8 decenii. În care a aflat, alături de semnături ce azi nu mai spun nimic, nume rezonante ale unor colaboratori de prestigiu, de la G. Călinescu la M. Sadoveanu, de la Iorga la Ionel Teodoreanu, de la Demostene Botez la Lucia Mantu, Al. Piru, O. Tafrali, Panait Istrati ş.m.a. Câteva dintre respectivele texte au fost ulterior valorificate de autori prin includere în diverse antologii şi cărţi de memorialistică, dar majoritatea, inedite, ar fi fost condamnate la veşnică recluziune bibliotecară dacă merituoasa prestaţie a universitarei basarabene nu le-ar fi mijlocit graţierea. Mai ales că „unele pagini de ziare se dizolvau la atingere din cauza vechimii” – au prins, aşadar, un ultim tren către Gun Hill-ul interesului contemporaneităţii.

Nu numai de autori de care pur şi simplu n-am auzit până acum, dar şi despre gazete ieşene practic necunoscute afli din cartea recent editată la „Junimea”, selecţia textelor antologate propunându-şi să „proiecteze în chip firesc profilul unui Iaşi al festinului cultural, dar şi al decăderii sale triste, consecinţă a Micii Unirii”. Mai mult sau mai puţin cunoscute vor fi fost publicaţiile „Lumea”, „Însemnări ieşene”, „Jurnalul literar”; cine să fi auzit, darămite să fi parcurs, filele gazetelor şi revistelor intitulate „Complex artistic-literar”, „Omul liber”, „Oraşul nostru”, „Caradaşca”, „Iaşul” ş.a.? De unde şi interesul cititorului de azi, surprins să afle atât de diverse dezbateri de idei, dar şi mărunte ciondăneli electorale rezonând cumva şi acum. Cum ar fi fantasmagoria denumirilor din trama stradală. „Numele străzii mele e prea poetic, prea sonor, prea frumos – scrie Titus Hotnog – de aceea nici un birjar n-a reuşit să-l memorizeze”. Îl înţeleg foarte bine, fiindcă locuiesc pe strada ce poartă numele unui strălucit universitar ieşean de altă dată, Orest Tafrali – şi care devine, în uzul curent, cel mai adesea Trafali, dar şi Tafruli, Tufali, ori, simplu, Tufli – dacă nu cumva trimiterea poştală nu se va întoarce cu menţiunea „destinaţie necunoscută”. Aş zice că nu-i nici o pagubă, ba-i chiar datorie să păstrăm vechile denumiri, pentru că temeiul lor vine de departe (instructivă poate fi lectura serialului „Misterele onomastice ale Iaşului”, semnat de Mircea Ciubotaru în „Cronica veche”).

Sigur, azi toate s-au schimbat. Sistematizarea a mai dres din ştirbiturile uliţelor, unde, cândva, „casele de pe trotuar aveau aerul că au angajat un cadril cu cele de peste drum, unele pornind cu îndrăzneală înainte, altele păşind cu sfială înapoi”. Dar nu atât chestiunile edilitare ocupau prim-planul gazetelor ieşene dintre cele două războaie mondiale, ci mai ales rememorarea unui „a fost odată” nostalgic, continuată cu dezbateri privind destinul „Iaşului etern”. Călinescu deplângea fixaţiile turistice păguboase: „Aici a băut Creangă, aici a băut Eminescu; nimeni nu zice: aici s-a format cutare idee, aici s-a scris cutare poezie. I s-a făcut Iaşului o greşită reputaţie de oraş mahmur”... Tema nedreptăţirii oraşului rămas după mutarea capitalei la Bucureşti, doar cu două drumuri, unul spre gară, al doilea către cimitirul „Eternitatea”, şi acelea menite să le potopească troscotul, revine chiar de obsesiv, însoţită de comentarii privind neglijarea cronică a Iaşului de către autorităţile centrale, subiect cât se poate de actual şi acum. Voi reveni asupra acestei interesante cărţi în tableta ce urmează.