Marius SUIU

Mare jale naţională ar produce cercetarea tuturor doctoratelor, nu numai a tezelor ce prezintă interes politic! Potrivit celor văzute, citite şi auzite de-a lungul ultimelor două decenii, pot afirma că mai bine de jumătate din doctorate ar putea fi suspectate de plagiat la cea mai simplă analiză cu mijloacele electronice nou apărute! Înaintaşii trudeau pe brânci, săptămâni în şir, cu cărţile pe masă, pentru verificarea bănuielilor, identificarea pasajelor aidoma şi punerea lor pe două coloane, în vreme ce azi apeşi o tastă şi vreo 16 programe de computer verifică fie gratuit (Cite Play, Copy Traker, Plagium, Cimski), fie cu plată (Attributor, Copyscare ş.a.), într-o secundă, hectare de text cândva aproape inaccesibile! Care programe, adevărat, pot detecta doar identitatea de fraze, nu şi cea de idei. Dar cum ideile ţopăie de când veacul dintr-o carte în alta, nici nu se mai face mare caz de vreo însuşire suspectă, rămânând trădătoare şi elocventă numai proba textului. Cred că mă şi... autoplagiez scriind cele de mai sus, fiindcă nu o dată am denunţat în astfel de termeni furtul intelectual.

Ce a apărut nou în materie? Mai întâi, evidenţa că atotputernicul computer îşi arată limitele, întrucât operează doar cu datele înmagazinate pe net. Poate detecta plagiatul numai dacă lucrarea din care s-a „ciupit” fără măsură a fost depozitată, într-un fel sau altul, în memoria electronică. Altfel, dacă s-a copiat din fila cărţii născute înainte de era computerului, din lucrări ce n-au interesat netul, ori care, cu intenţie, n-au fost postate într-o astfel de arhivă, analiza automată n-are cum sesiza delictul. Apoi, cantitatea copleşeşte pur şi simplu: avem cea mai mare densitate de doctori pe cap de locuitor dacă ne comparăm cu Franţa, Germania, Marea Britanie. Între cele două războaie circula gluma că, de azvârli o pietricică în mulţimea trecătorilor de pe Copou, loveşti un doctor – iar în vremea aceea, în toată România se acordau 10-20 de titluri pe an. Acum, doar în 2012 au fost „unşi” peste 5.000 de nou căftăniţi (în 2009, 4.764)!

Cine, cum, când şi de ce să ia la migăloasă cercetare comparativă zecile de mii de teze, cu atât mai mult cu cât onor Parlamentul a lăsat exclusiv în sarcina instituţiei emitente verificarea legalităţii titlului? Să ne amintim că Universitatea de Vest din Timişoara mai are pe suflet isprăvi cu doctori nedoctori (vezi cazul Patapievici, creditat cu titlul de profesor doctor în actele ce i-au conferit, la Timişoara, demnitatea de Doctor Honoris Causa, deşi fostul director al ICR, care a beneficiat şi de burse internaţionale postdoctorale, n-a fost niciodată nici profesor, nici doctor...). Aceeaşi universitate ar face praf cât prestigiu i-a mai rămas şcolii sale doctorale dacă ar recunoaşte că o teză cu cântec este plagiată. Lupul paznic la stână!

Alergarea după doctorate pune în evidenţă o veche şi mistică hipnoză românească: foamea de funcţii, ranguri şi demnităţi. În locul titlului de agă, spătar, serdar, ne stă acum la îndemână un magic cuvinţel prescurtat (dr.) devenit obsesie naţională! Nihil sine Doctor! Se uită exact condiţia esenţială a doctoratului, menţionată şi-n Hotărârea de Guvern 567/2005: să realizeze o „cercetare ştiinţifică originală”. Halal originalitate! Devenit sport naţional, dacă nu chiar sport de mase, doctoratul şi-a alterat evident propria-i condiţie şi prestanţă: pentru a-şi marca inserţia în „lumea bună”, reprezentanţii noii clase politice consideră că-i obligatoriu să se doteze cât mai repede cu un doctorat (plus jeep şi puşcă de vânătoare), astfel că din etimologia substantivului plagiat („plagium” – a vinde sclavi furaţi) s-a reţinut mai ales ideea de sclav: aşa-zişii „negri” care, de fapt şi de drept, sunt adevăraţii autori ai nefericitelor teze inventariate în lista publicată de Societatea Graur, „Indexul operelor plagiate în România”. Conform aprecierilor Societăţii similare „Timpolis”, „în acest moment, în România există cel puţin 10.000 de opere plagiate.” Oribil! Monstruos chiar! Şi să aşteptăm ca universităţile să-şi pună singure cenuşă în cap?

La Universitatea din Bacău au fost identificate nu mai puţin de 41 de doctorate ilicit acordate. Iar rectorul şi prorectorul de la Bacău figurează pe lista plagiatorilor! Se vor da singuri în gât? Până nu demult, pe internet (licenţa10@yahoo.com) se puteau citit anunţuri de genul „cumperi trei lucrări de doctorat cu 200 de lei bucata şi primeşti una pe gratis. Am câştigat respectul clienţilor noştri prin serviciile de calitate pe care le oferim (...). Livrare în toată ţara simplu şi rapid, prin e-mail în format doc. MS Word în numai câteva minute de la efectuarea plăţii”. Şi nu s-a sesizat nimeni, nici o reacţie a autorităţilor!

Iată şi cireaşa de pe tort: prima şi cea mai cunoscută cercetare românească dedicată plagiatului, „Proprietatea literară şi artistică” a publicat-o C.N. Hamangiu în 1893. S-a dovedit în întregime copiată după o carte a juristului francez Paul Clement!!

PS

Următoarele institute de învăţământ superior vor trebui să decidă în legătură cu plagierea doctoratelor de către propriii rectori: Universitatea de Medicină şi Farmacie Bucureşti, Academia de Studii Economice Bucureşti, Universitatea de Medicină şi Farmacie Tg. Mureş, Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Tg. Jiu. Ghici ghicitoarea mea: care va fi rezultatul investigaţiilor? Până una-alta, preşedintele CNACTDU, ieşeanul Viorel Barbu, a demisionat. Pe bună dreptate – a rămas fără obiectul muncii.