Mircea Radu IACOBAN

Nu ştim, sau nu ne pricepem, să preţuim şi să punem în valoare ceea ce avem! În vreme ce alţii nu scapă nici un prilej să se împăuneze cu merite fie şi inventate, românii cedează priorităţi nici măcar prin non-combat: pur şi simplu le ignoră. Discutam în una din serile trecute, la „Salonul Junimii”, cu doi reputaţi profesori ai Academiei de Arte ieşene „George Enescu”, unul specializat în muzică, celălalt, în teatru. Le-am pus întrebarea care mă preocupă nu de ieri, de azi, fiind vorba despre stabilirea exactă a datelor în virtutea cărora vârsta instituţiilor culturale ieşene poate fi precizată potrivit uzanţelor europene, nu după ureche, fiindcă „aşa am apucat”. Am întrebat, deci, când s-a înfiinţat Conservatorul din Iaşi? Amândoi profesorii au oferit informaţia oficială, 1860, numai că, imediat, s-au simţit obligaţi să completeze: „dar exista de la 1837”.

Cum adică? Nimeni şi nimic în lumea asta nu se naşte de două ori! La urma urmei, 23 de ani nu par a însemna prea mare lucru în calendarul cultural al umanităţii, iar tentativa de a înscrie Conservatorul între ctitoririle lui Cuza pare menită să aducă spor de prestigiu prin onoranta subordonare universitară sugerată. Pe de altă parte, istoria este istorie, ceea ce-i atestat documentar fără putinţă de tăgadă se cuvine obligatoriu respectat, iar orgolioasele clasamente culturale, fie oficiale, fie neoficiale, menţionează în primul rând vechimea instituţiei. Ne place, nu ne place, primul „Conservator filarmonic-dramatic” a luat fiinţă în 1837, cu mult înaintea Universităţii. Evenimentul este pe larg consemnat în gazetele vremii şi-n cărţile de istorie a fostei capitale.

Printre directorii Conservatorului s-a numărat şi Alecsandri. Cursanţii au prezentat primele producţii încă din 1838, dificila operă „Norma” de Bellini fiind pusă în scenă la numai şapte ani după premiera de la „Scala” din Milano! Studenţii de la Teatru au oferit reprezentaţii cu piesele „Lapeyrouse” şi „Văduva vicleană”, apoi „Petru Rareş Vodă” şi „Contrabanda”. Clădirea în care a funcţionat Conservatorul există (adevărat, a fost retrocedată şi e-n ruină, adăpost pentru oamenii străzii), are placa memorială încă pe zid (cu menţionarea anului 1837), iar faptul că nu a funcţionat câţiva ani n-are nici o relevanţă, fiindcă de născut, oricum, în 1837 s-a născut. Sorbona a avut o întrerupere de activitate de mai bine de un secol, între 1793 şi 1896, şi nimeni nu-i contestă naşterea la 1257!

Pe de altă parte, şi Universitatea s-a născut mult mai devreme decât, cu timiditate, considerăm acum. Să privim datele oferite de monografiile altor instituţii de învăţământ superior: oficial se afirmă că Universitatea din Cluj-Napoca a luat fiinţă în 1581, Universitatea din Budapesta, în 1635, iar Universitatea din Iaşi... abia la 1860. Nu pare cel puţin ciudată întârziere de aproape 300 de ani ce desparte naşterea învăţământului superior din Iaşi faţă de cel clujean? Ei bine, e-o întârziere... inexistentă, ce provine din maniere diferite de a citi şi interpreta propria istorie. Dimpotrivă chiar: Iaşiul devansează Clujul cu vreo 18 ani! Nu spun că ieşenii ar trebui să procedeze numaidecât precum clujenii, legând înfiinţarea Universităţii de funcţionarea unui Colegiu iezuit în sec. XVI, dar, dac-ar fi s-o facă, ar afla un Colegiu similar, tot cu profesori iezuiţi, ctitorit de Despot Vodă Eraclid la Cotnari mai devreme, încă din 1563. Este, într-adevăr, o practică europeană să se ia ca dată de naştere a universităţilor întâia atestare a unui colegiu căruia i se atribuie statutul de înaintaş. S-ar putea obiecta că respectivul colegiu moldav a funcţionat la Cotnari şi nu la Iaşi. Dar Universitatea „Eőtvős Loránd” din Budapesta se consideră înfiinţată nu în alt oraş, ci chiar în altă ţară (1635, la Trnava, în Slovacia). După aşezământul de la Cotnari au mai funcţionat, în Moldova, Colegiul de la Trei Ierarhi (1640), apoi Academia Domnească, ale cărei baze au fost puse în 1707, ca să nu mai vorbim despre Academia Mihăileană.

Ei bine, dacă Universitatea ieşeană refuză să-şi coboare originile până la 1563 printr-o procedură practicată şi recunoscută în plan european, culmea, în pofida tuturor evidenţelor, nu-şi revendică naşterea nici la 1834, anul înfiinţării Academiei Mihăilene. După cum scriu gazetele ieşene din 1860, la acea dată „Universitatea s-a mutat în noul sediu”, cu – atenţie! – aceiaşi studenţi şi aceiaşi profesori de la Academia Mihăileană. Cuza a reorganizat învăţământul românesc, e prea mult spus că a înfiinţat Universitatea, doar a legitimat-o printr-un Decret Domnesc. Cine mai ştie că, între 1933 şi 1942, Universitatea ieşeană s-a numit, firesc, „Mihăileană”? Din comoditate, din timiditate, poate chiar din ignoranţă şi, evident, din inerţie, continuăm să celebrăm aniversări la date care nici nu-s reale şi... nici că ne-ar avantaja cât de cât!