Mircea Radu IACOBAN

Când treci cu ochii peste rafturile bibliotecii, unde, cuminţi, opurile se orânduiesc precum oştenii în front aşteptând defilarea, n-ai bănui că mai fiecare titlu din marile cărţi ale lumii şi-a trăit experienţele lui aventuroase – de regulă, cu final fericit. Fericit, dar mult întârziat şi cu antecedente presărate de vexaţiuni absurde. Nu numai regimurile totalitare au considerat că-i moral şi necesar să instituie interdicţii editoriale, mai toate dictate postapariţie, ci, greu de crezut, tocmai cele considerate, la vremea respectivă, etalon al domniei libertăţilor democratice depline! Deloc firesc, dar, într-un fel, explicabil, liste cu cărţi interzise au decis riguroase puneri la index şi-n Germania lui Hitler, şi-n Rusia lui Stalin. La noi, şi sub patronajul lui Carol II, şi sub cel al lui Dej-Ceauşescu, au fost scoase sute de cărţi din biblioteci. În cazul României „socialiste”, lista titlurilor supuse oprobriului oficializat a necesitat ea însăşi editarea unor cărţi cu sute de file! Simpla deţinere a cărţii incriminate aducea, la rându-i, condamnări; ani grei de puşcărie au fost motivaţi în rechizitorii şi-n sentinţe tocmai prin găsirea, la percheziţii, a „otrăvii burgheze” disimulate între două coperţi.

În lumea largă, de ceva justificări ar putea beneficia epurările din vremuri în care nivelul general al cunoştinţelor, coroborat cu inflexibilitatea cenzurii religioase şi cu excesul de zel al ipocriziei pudice, dictau măsuri punitive cel puţin ridicole azi. „Originea speciilor”, adevărată bornă ridicată de Darwin pe hotarul cunoaşterii, a fost interzisă în Grecia taman în anul de graţie 1937, „Versetele satanice” ale lui Salman Rushdie nici n-au apucat să intre în librăriile din Turcia (1988!) şi din mai toate statele islamice. Dar de ce şi în Venezuela, unde citirea „Versetelor” se pedepseşte cu 15 luni de închisoare, ori în Japonia, unde se sancţionează cu amendă? Iranul oferă şi azi o recompensă de milioane de dolari promisă celui ce „îl termină” pe Rushdie, iar autorul continuă să se ascundă, protejat de serviciile secrete britanice şi de FBI! Hai să spunem că, într-o logică abuzivă şi suferindă, ar fi întemeiată atitudinea URSS, care a interzis răscunoscuta carte a lui Orwell „Anul 1980” (avea să se tipărească la Moscova abia după 40 de ani, în 1990, odată cu „perestroika” lui Gorbaciov, tot atunci ridicându-se interdicţia publicării lui Soljeniţân & comp.).

Dar ce te faci cu oprobriul aruncat asupra unor scrieri în proză făr-de nici o miză politică ori religioasă? „Lolita” lui Nabokov a fost pedepsită cu scoaterea din librării pentru „pornografie” în Franţa (unde opera marchizului de Sade s-a editat în prestigioasa colecţie „Pléiade”!), în Marea Britanie, Argentina, Noua Zeelandă, Africa de Sud ş.a. Sub aceeaşi acuză au fost trimise la topit tiraje din „Amantul Doamnei Chatterly” (în Anglia, SUA, Italia), „Tropicul Cancerului” şi „Tropicul Capricornului”, amândouă de Henry Miller, „De veghe în lanul de secară” (nuvela lui Salinger figurează azi în bibliografia şcolară din toată America!), ba chiar şi inocentele „1001 de nopţi” ori „Decameronul” lui Boccacio. N-a scăpat nici „Madame Bovary”, Flaubert fiind acuzat că „ofensează morala publică”. Tot în America, „cetăţenii indignaţi” au dat foc unei cărţi distinse cu Premiul Pulitzer – „Fructele mâniei”, de Steinbeck. Asta în timp ce literatură curat pornografică trimisă vrac pe piaţă de către editori mai ales din ţările nordice circulă fără oprelişti în sex-shopuri şi-n Europa, şi peste ocean. Ca să nu mai vorbim despre isprăvile internetului, nesecat porno-izvor accesat mai ales de cine nu trebuie...

După apariţia „Aventurilor lui Hucklebery Finn”, Mark Twain a fost sfătuit să abandoneze scrisul „dacă nu are ceva mai bun de oferit copiilor noştri cu minte inocentă”, iar în 1998 (!), un „Comitet al părinţilor” din Arizona a cerut în justiţie condamnarea şcolii care a inclus cartea în lista lecturilor obligatorii. Şi mai greu de înţeles este interzicerea lui „Hamlet” în URSS (între anii 1922-1953), ca şi faptul că, tocmai în Anglia, continuă să fie cenzurate pasaje din capodopera lui Shakespeare!

Deplină justificare, deci, pentru titlul acestei rubrici: „Să vezi şi să nu crezi!”