Mircea Radu IACOBAN

Să nu ucizi! Porunca a şasea a primit, în timp, „instrucţiuni de utilizare” ce-i limitează autoritatea, fiind îngăduite uciderile în războaie, precum şi cele decise de instanţele judecătoreşti. Papa, în declaraţia de la Assisi, spune răspicat că „Pacea e sfântă, nu războiul” şi „nici o formă de violenţă nu reprezintă adevărata natură a religiei”. Dar poate omenirea şterge cu buretele uitării oribila pată ce-i maculează istoria – Inchiziţia? Oficial înfiinţată de Papa Gregor IX în 1231 şi desfiinţată, formal, abia în 1908, de Pius X, Inchiziţia a ucis şi torturat „în numele Domnului” sute de mii de năpăstuiţi. Subterfugiul cu trecerea hotărârii ultime în sarcina „braţului secular”, a puterii civile adică, nu înşală pe nimeni, decizia aparţinând totdeauna tribunalului clerical. S-ar putea spune că, dacă a trecut aproape un mileniu şi altul este orizontul intelectual al umanităţii, alta poziţia bisericii în stat, cu totul altul statutul individului în comunitate, ce rost poate avea raportarea unei declaraţii papale din 2016 la tristele realităţi de la 1200? Ar putea avea, fiindcă Vaticanul n-a găsit nici până acum curajul să condamne Inchiziţia. Va fi existând, probabil, o motivaţie ascunsă, însă ezitările în detaşarea de ororile lui Torquemada & comp. pot afecta şi-n veacul XXI credibilitatea oricărei luări de poziţie privind „adevărata natură a religiei”.

Întâmplarea a făcut să citesc una după alta două cărţi apărute recent, „ISIS, armata jihadului”, de M. Weiss şi H. Hassan, şi „Călăul credincios”, de J.H. Harrington, amândouă punând în discuţie posibila relaţie religie-crimă. Mai actuală ca oricând, câtă vreme „Allah akbar!” precede cu intenţii justificatoare gestul ucigaş în toate colţurile lumii. Şeicul cvasianalfabet Al-Zarqawi, important lider ISIS, este cel care a deschis drumul oribilelor decapitări televizate, el însuşi retezând „în direct” gâtul antreprenorului american Berg. A făcut-o cu toată convingerea, în numele Islamului, „religie a păcii” şi în aplauzele presei saudite: „O, şeic al ucigaşilor (n.n.: în alte traduceri, „şeic al măcelarilor”) Abu Musad al-Zarqawi, urmează-ţi în continuarea calea dreaptă, cu ajutorul lui Allah, călăuzit de Allah!”

Religiozitatea convertită în fanatism îl determina pe Zarqawi să acopere ecranul televizorului când asculta ştirile (Coranul nu îngăduie să vezi chipul femeii fără feregea), dar nu-l oprea ca, în acelaşi timp, să violeze sclava sexuală răpită din teritoriile yazidite. A ucis în neştire şi-n modul cel mai barbar nu numai creştini europeni şi americani, ci şi mii de coreligionari, totul în numele lui Allah! Până a fost la rându-i ucis – de o bombă americană ghidată prin satelit. (Poate nu-i lipsit de interes să notăm şi faptul că două treimi din armata ISIS este alcătuită din luptători veniţi de pretutindeni, inclusiv din occidentul european!) Sub oblăduirea fie şi doar teoretică a primei „derogări” (legitimitatea uciderii în război) de la porunca a şasea, ce-şi are un anume corespondent şi-n Coran, ISIS practică asasinarea colectivă, oarbă, a inocenţilor, tortura, lapidarea, atentatul sinucigaş, reînviind tenebroase tare ale veacurilor întunecate, în numele unei „religii a păcii”... aptă să legitimeze crima!

Cea de a doua portiţă de ocolirea a Poruncii a şasea, prin care se acceptă execuţia ca act de necesar ecarisaj social, aduce cu sine, în perioada Renaşterii şi a Reformei, o marcată schimbare de atitudine în înţelegerea actului de justiţie şi a pedepsei. „Călăul credincios”, autodidactul Franz Schmidt, ţine un Jurnal început în 1573 („iată, în continuare, persoanele pe care le-am executat...” – este vorba despre tâlhari la drumul mare, violatori, paricizi ş.a.). Călăul oraşului Nürenberg, „cu toate că a fost autorul atâtor violenţe abominabile, acest om, un spirit religios autentic, pare că nu se îndoieşte niciodată de credinţa în iertare şi de faptul că cei care o caută se izbăvesc”. Poate şi cu apăsarea amintirii sumbrei Inchiziţii, biserica îi interzice călăului Schmidt să-i calce pragul, nu-i botează copiii, iar concetăţenii îl izolează, oprindu-i intrarea la băile publice, în cârciumi, în clădirea primăriei, deşi – ciudată şi neaşteptată informaţie! – călăul era în acelaşi timp şi felcerul oraşului! Lectura acestei cărţi echivalează cu o incursiune într-o lume a ororii ce începea tot mai mult să-şi clatine temeiurile, în pofida faptului că orizontul recunoaşterii unor cât de fragile drepturi ale omului nici nu se întrezărea.

Cu atât mai greu de înţeles, în luminatul veac XXI, păstrarea pedepsei capitale în 58 de ţări ale lumii, inclusiv într-o federaţie ce se vrea marcă a democraţiei – SUA. Dar, cine ştie, poate, cândva, se va ajunge la respectarea poruncii a şasea, cum ne place s-o spunem pe latineşte, „in integrum”.