Mircea Radu IACOBAN

Gara nu-i o clădire oarecare: ea a determinat cândva includerea localităţii într-o geografie generos deschisă, scoaterea urbei din izolare, racordarea ei la o realitate infinit mai dinamică şi mai cuprinzătoare, rămânând, totodată, visata poartă a evadării către râvnitul „altceva”, oricât de şters, neclar şi nelămurit. Iar dacă şi-a încheiat menirea, nu poate fi tratată altfel decât ca exprimând o bună parte din istoria locului, aparţinându-i pe deplin şi, de ce nu, onorând-o. Ceea ce nu se prea întâmplă: călătorind prin ţară, am dat peste foste gări nu numai ignorate şi lăsate în paragină („morţii cu morţii, viii cu viii!), ci pur şi simplu maltratate şi batjocorite. Cele de pe fostele linii cu ecartament de 760 mm. s-au scufundat în buruian şi tufăriş, fiind înghiţite de o vegetaţie hulpavă şi neiertătoare. La Baia de Arieş cresc frasini în fosta sală de aşteptare, a dispărut până şi panoul cu numele staţiei (cui i-o fi trebuit?), dimpreună cu placa de marmură ce amintea că în clădirea gării a vieţuit nu mai ştiu ce revoluţionar de la 1989. La Sovata, linia îngustă mai funcţionează în scop turistic până la Câmpul Cetăţii, preluată de un întreprinzător particular (randament maxim: turistul este taxat cu un leu de kilometru – nu putea s-o facă şi subfinanţatul CFR?), dar clădirea staţiei a fost mascată cu o plasă menită să ascundă şi ruina, şi noua ei destinaţie – aceea de closet public improvizat. Tot în patrimoniul Căilor Ferate se mai află, cred, şi gara oraşului Moineşti, aşezare cochetă şi, de altfel, bine gospodărită. La împlinirea a 120 de ani de la naşterea moineşteanului Tristan Tzara, biata clădire poate funcţiona mai autorizat ca monument al suprarealismului decât cel dedicat dadaismului, amplasat de autorităţi în centrul urbei! Clădirea a fost ridicată de cunoscutul arhitect Elie Radu în 1889, din cărămidă presată aparentă produsă la fabrica ieşeană de la Ciurea. Avea o spectaculoasă „sală a paşilor pierduţi” şi (încă mai) are stucaturi, brâuri, coloane îngropate, baluştri decorativi, constituindu-se într-un autentic monument al arhitecturii feroviare a secolului XIX. Acum, când trenuri de călători nu mai circulă, a devenit un ciudat şi trăsnit haloimis (utilizez un termen bine cunoscut în zonă), prezentând două „feţe”, una mai dezolantă decât cealaltă. Către fostul peron, e greu de înţeles care-i destinaţia noilor încăperi croite fără nici o legătură cu vechea dispunere: ferestre transformate în uşi (şi invers), gratii, grilaje, rigips, termopane, uşi metalice de hală industrială, uşi de lemn cârpite cu scotch – fiecare a făcut ce a vrut. Cealaltă faţă adăposteşte autogara oraşului, magazinaşe diverse, inclusiv un aprozar, faţada este spuzită cu tot soiul de firme şi de inscripţii văpsite direct pe cărămida aparentă, acoperişul este spart şi zici că din clipă-n clipă îţi cade-n cap! Într-o situaţie ciudată se află şi gara Ghimeş, cândva punct de frontieră cu Austro-Ungaria. Nu-i în ruină, probabil datorită faptului că încă funcţionează, deşi cât am stat prin zonă n-am văzut nici să coboare nici să urce vreun pasager în puţinele trenuri de persoane cu numai două vagoane, remorcate de locomotive electrice capabile să tragă la deal, prin pasul Ghimeş-Palanca, garnituri de zece ori mai grele. Austriecii au edificat o construcţie imensă, menită să exprime puterea şi orgoliul kesaro-crăiesc, croind-o şi cu dimensiuni interioare enorme. Azi, este utilizată de CFR la cel mult 5% din capacitate! Restul este lăcătuit: gratii şi drugi metalici imobilizează uşi înalte de trei metri. Holuri imense, de zici că vizitezi Casa Poporului, adăpostesc în deplină pustietate câte-o bancă-două, şi, în rest, nimic şi iar nimic. Ce sanatoriu s-ar putea amenaja aici, sub munte, ce casă de copii, ce potrivit loc pentru un centru de pregătire a sportivilor tineri, ce muzeu al războiului, dar şi al istoriei căilor ferate… Agoston Bilibok, un sătean din Ghimeş, a izbutit să încropească un astfel de muzeu feroviar într-un canton părăsit, la doi kilometri de gară. Se plânge că a adunat bogăţie de exponate, dar n-are spaţiu… Și dacă noi am părăsit în uitare gara Ghimeş, maghiarii o re-descoperă în fiecare an, de Buna Vestire, când vin cu miile, în trenuri speciale, împodobite cu steagul roş-alb-verde, şi-n scop nu tocmai turistic, spre a rememora vremurile de glorie ale răposatului imperiu… Cealaltă gară de graniţă, Iţcani, aşteaptă şi ea gestul decis al restaurării şi aflării unei destinaţii pentru spaţiul generos ce-l oferă. Barem aici se pare că sunt speranţe.