Mircea Radu IACOBAN

O veste bună: Primăria Iaşilor a alocat fondurile necesare pentru restaurarea a două clădiri cu statut de monument: Palatul Braunstein, care străjuieşte de când îl ştiu, în aceeaşi stare de degradare, Piaţa Unirii, şi „Palatul de pe ziduri” de la Mănăstirea "Frumoasa". Gesturi culturale de aplaudat! De amândouă zidirile mă leagă vechi amintiri: în imobilul Braunstein a funcţionat în anii  ̕̕60 Asociaţia Scriitorilor din Iaşi. A fost primul sediu atribuit vreodată scriitorimii şi l-am amenajat din „danii”: de la Teatrul Naţional perdele şi carpete din decoruri casate, de la Bucureşti scaune şi mese reformate, scoase din inventarul Casei Scriitorilor (acum, răposată şi ea), de aici un raft, de dincolo o lustră, până la urmă s-a încropit o incintă funcţională, în care se întâlneau frecvent condeierii încă nescindaţi în atât de distincte grupuri şi confrerii. Distanţă mare faţă de Casa cu absidă, pe care am izbutit s-o edificăm un deceniu mai târziu, dar, oricum, mai importantă pare diferenţa de climat decât aceea de înzestrare. La Mănăstirea „Frumoasa”, pe atunci doar cu statut de biserică parohială, am „comis” primul botez în calitate de naş. Eram june redactor la radio şi nu era poznă politică mai mare decât să fii implicat într-o astfel de ceremonie religioasă. Drept pentru care botezul în paraclisul „de pe ziduri” a fost plănuit la ceas de noapte, şi fata redactorului muzical am trambalat-o pe întuneric, în scutece, printre vagoanele de marfă din triajul Socola, nimeni să nu vadă, nimeni să nu afle. Atmosfera de mare taină, aroma tămâiei şi licărul lumânărilor îmi stăruie în amintire şi acum. Fata avea să devină cunoscut medic în Bucureşti, "Frumoasa" şi-a recăpătat statutul de mănăstire, dar Palatul de pe ziduri a continuat să se hrentuiască, în pofida încărcăturii de amintiri atât de preţioase pentru istoria Iaşului şi a Moldovei. Vechile zidiri ieşene respiră istorie şi-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit... să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoţeşte mai mereu concreteţea mărturiei certe, cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generaţiile noi nu prea mai ştiu să le tălmăcească tânga. Aşa-i şi la Frumoasa, unde impresionantul cavou al Sturzeştilor, construit în marmură, la 1842, de sculptorul Vernetta din Odesa, a zăcut în jalnică părăsire, servind (după cum încă atestă miasmele locului) şi pentru uşurarea de grabnice nevoi a puţinilor trecători prin grădina domnească a mănăstirii. Se zice (N.A. Bogdan) că undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, lângă turnul clopotniţă, se afla şi chilia ultimului călău al Iaşilor, Gavrilă Buzatu. Pare-se, neadevărat, deşi într-o latură a mănăstirii se mai află grinda „porţii spânzuraţilor”, de care erau atârnaţi nefericiţii condamnaţi. Tot falsă, deşi insistent vehiculată prin gazete, este şi stabilirea domiciliului lui Gavrilă Buzatu (un ţigan eliberat cu condiţia să-şi spânzure frăţânii din bandă, treabă la care nimeni nu cuteza să se înhame) în aşa-zisa casă a călăului de la Manta Roşie. Mai aproape de adevăr pare a fi „locaţia” (oribil termen!) propusă de istoricii momentului, care consideră că ultimul călău a vieţuit într-o încăpere din fosta puşcărie a oraşului. Acolo a funcţionat decenii în şir căminul studenţesc „Justin Georgescu” al Universităţii, în care am avut onoare să domiciliez câteva semestre, fără a şti că dormeam câte 30-40 de studenţi în încăperile populate cândva de pegra Moldovei. Neîndoielnic, la Frumoasa şi-a făcut veacul şi cerşetorul Titinaş, zis „Lumânărică”, despre care au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga şi alţii, cu toţii uimiţi de isprăvile cerşetorului milostiv ce vindea în preajma bisericilor lumânări cu preţ întreit. Ieşenii cumpărau fără şovăire, ştiind că firfiricii adunaţi în punga cerşetorului erau destinaţi unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviinţă să atribuie gestul... anormalităţii. Cu atât mai mult îl vedem astfel, într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia este mai degrabă aceea de a aduna pentru sine şi iar pentru sine...