Mircea Radu IACOBAN

Până ce ajunge la teroarea stalinistă, la nelegiuirile şi crimele NKVD-ului, prima jumătate a cărţii „Stalinismul de fiecare zi” (de Sheila Fitzpatrick, Ed. Corint, 2016) investighează într-un etaj mai puţin spectaculos al realităţilor sovietice interbelice, cercetând viaţa de toate zilele în „mama Rusia”, de la traiul mujicului până sus, la Kremlin. Iar cititorul încearcă o reală senzaţie de sufocare: poporul sovietic a trecut prin inimaginabile chinuri, şi fizice, şi psihice, mai ales în primul deceniu după „marele octombrie”. Apoi, când a început să se mai remedieze câte ceva (Stalin, în 1935: „Viaţa e tot mai bună, tovarăşi, viaţa e tot mai veselă!”) s-a declanşat teroarea ce a demonstrat că, de fapt, viaţa „tot mai veselă” nu valora o copeică în faţa abuzului autoritar terifiant şi că, înainte de a atinge promisele „orizonturi luminoase ale comunismului”, homo sovieticus avea de trecut prin bolgiile de la Lubianka şi prin „siberiile de gheaţă” ale gulagurilor – desigur, dacă scăpa de glonţul NKVD-ului.

Se citeşte cu autentică oroare despre „tehnicile de supravieţuire”, într-o epocă aşezată sub semnul unei mai puţin evocate „revoluţii culturale” (rămasă în umbră datorită celei şi mai crâncene şi mai absurde instrumentată de Mao). Cultural, o revoluţie în URSS era cumva motivată, fie dacă evocăm doar faptul că, în 1926, numai 57% dintre „constructorii comunismului” ştiau carte. Asemenea Chinei, s-a adoptat o titulatură fără prea mare legătură cu absurda teroare politică generalizată ce-o masca, dar, în URSS, procesul a avut şi ceva finalitate, să-i zicem, culturală. Ruşii trebuiau s-o înceapă de jos de tot şi-s interesant de urmărit atât traiectul, cât şi etapele. Au fost stabilite trei. Primul nivel ţinea mai mult de igienă: să te speli cu săpun, să îţi curăţi dinţii, să nu scuipi pe jos, dublat cu „alfabetizarea de bază”. Al doilea implica însuşirea „bunelor maniere la masă, comportamentul în spaţiul public, tratamentul (rezervat) femeilor, cunoştinţe ideologice de bază”. În fine, cel de al treilea nivel „se referea la bunele maniere, vorbirea corectă şi o oarecare cunoaştere a înaltei culturi literare, muzicale şi a baletului”. Era nivelul ce urma a fi atins de noua clasă conducătoare, de noua elită sovietică.

S-a anunţat şi prima victorie: 55% dintre colhoznici au început să utilizeze prosopul individual, cuţitul şi furculiţa, au făcut cunoştinţă cu săpunul. Revelatoare sunt cerinţele minime stabilite printr-o grilă publicată în 1936: omul sovietic trebuia să cunoască titlurile a cinci piese de Shakespeare, cinci mărci de automobile sovietice, patru fluvii din Africa, trei tipuri de avioane de luptă, şapte nume de stahanovişti, doi reprezentanţi ai gândirii sociale utopice, două poeme de Heine (titlurile) şi două nume de spărgătoare de gheaţă sovietice. Nu ştiai, greu promovai „pe linie de cadre”. Ăsta-i mai degrabă simplu bagaj informativ politic! – se va spune – dar referirile la Shakespeare şi Heine ar pune în dificultate bună parte, în 2016, respondenţii cetăţeni ai oricăror ţări ce-şi arogă fără ezitare prestigiu cultural.

Testele actuale au revelat o enormitate: unul din patru americani nu ştie că Pământul se învârte în jurul Soarelui! Majoritatea tinerilor din SUA puşi să aşeze un nume pe o hartă cu contururile ţărilor europene n-au avut habar să scrie, în spaţiul României, denumirea statală corectă, convinşi fiind că acolo s-ar afla Estonia, Ungaria, Albania, Serbia, ori s-au scuzat sub semnătură: „Iʹm an idiot” şi, mai simplu, „sorry!” Dar dacă-i întrebi de patru fluvii africane? Pe vremea lui Stalin se cereau titluri din Shakespeare şi Heine; iată întrebările ce apar acum în testele noastre: „Cele două personaje principale din filmul «Interviu cu un vampir» au fost interpretate de Christian Bale şi Joseph Gordon Levitt, sau de Jake Gyllenhaal şi Heath Ledger, Eduard Nisson şi Brad Pitt, Brad Pitt şi Tom Cruise?” Alte întrebări din testele prezentului: Cine a reprezentat România la Eurovision 2, care-s cuplurile ce apar în videoclipul trupei TAXI „Eşti iubită” etc., câte campionate mondiale a câştigat Italia etc., etc. La mult lăudatul Festival Untold, care a făcut praf gazonul stadionului ce urma să găzduiască un meci de fotbal al Naţionalei, reporteri evident rău intenţionaţi au întrebat fătuci pimpante, bine (adică puţin) îmbrăcate şi strident machiate, cum apreciază formaţiile muzicale conduse de Eisenhower, John Kennedy, Margaret Thatcher, Reagan ş.a. Sumedenie de răspunsuri apreciative: „Da, sunt super tari!”, ori „OK, dar nu mă omor după muzica lor!” Sau: „Nu, n-am venit pentru cei comerciali”… Aşa că vechiul banc „era mai bine pe vremea lui Stalin”, aşezat în perimetrul culturii, capătă alte conotaţii…