Mircea Radu IACOBAN

Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, „se dă” la fotbal: într-un articol-bilanţ, analizează lucid starea „sportului rege” pe tărâm mioritic. „Încă unul!” – s-ar putea zice – doar la noi toată lumea se pricepe la fotbal şi la agricultură” (mai nou, şi la politică). De ce se amestecă un vieţuitor al turnului de fildeş într-o chestiune atât de lumească şi de rău mirositoare? Nu-i o întrebare legitimă. Am jucat fotbal cu Nicolae Manolescu – adevărat, miuţe, la mare, dar se vedea de la o poştă că „ştie cu mingea”, are exerciţiu, precum şi datele fizice care să-l legitimeze ca „ştiutor practicant” într-o turmă de amatori dispuşi a-şi aminti de fotbal o dată pe an, în concediu.

Fostul candidat la preşedinţia României şi Ambasador la UNESCO şi-a exersat condeiul, în tinereţe, şi-n gazetăria sportivă, urmăreşte din totdeauna cu atenţie lumea fotbalului, aşa că nici pe departe nu-i un neavenit pe tărâmul disputelor iscate de un Campionat european nenorocit (pentru români) şi incitant chiar prin concluzia fatalistă ce ne-a fost pas cu pas indusă: „ăştia suntem, nu se putea mai mult”. Scuză şi atitudine inacceptabile: de ce alţii, mai mici şi mai amărâţi, pot? Doar (citez) „Chipciu şi compania sunt, totuşi, mai buni decât Sigurdson şi compania”! Păi, nu? Cele opt principale motive ale stării nenorocite în care se complace fotbalul nostru sunt analizate „la sânge” de un autor care, nefiind amestecat în viermuiala toxică din subteranele federale, îşi poate îngădui să fie tranşant.

Prima constatare: „Noi am jucat altceva decât majoritatea ţărilor participante.” „Altceva” nu spune prea multe, drept pentru care Manolescu detaliază: „înainte de toate, lipsă de motivare în joc: gândiţi-vă la Islanda, la Ţara Galilor sau la Ungaria (n.n.: poate şi la Albania), echipe modeste în definitiv, şi la cerbicia cu care şi-au înfruntat adversarii incomparabil superiori. Deşi era clar că nu pot câştiga decât respect”. Rezon! Mai departe: „Cei mai talentaţi fotbalişti români joacă la echipe de ligi secunde, sau din Asia, când nu stau un sezon întreg pe bancă (...) ce le poţi pretinde când dau ochii cu mari maeştri?” Adevărat, s-a dus vremea când Hagi, Boloni, Gică Popescu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu evoluau cu strălucire la mari echipe europene. Dar de ce s-a dus? Doar n-a secat dintr-o dată matca talentului românilor! Manolescu detaliază: „pregătirea fizică a fost cuiul lui Pepelea (...) nici o altă echipă n-a avut atâtea probleme medicale sau de condiţie fizică precum a noastră. Asta, deşi Ronaldo sau Bale au jucat mai multe meciuri în sezonul încheiat decât tot lotul României”. Apoi: „Îmi puteţi indica un antrenor mai depăşit de stadiul fotbalului actual decât Iordănescu?”, cel care „obişnuia să se sfătuiască de când îl ştim cu un sfânt călugăr, ceea ce pe vremea lui Ştefan cel Mare avea oarecare sens, dar nu în secolul XXI!” Ar conta, desigur, şi nivelul submediocru al Campionatului intern: „el nu furnizează Naţionalei decât incertitudini şi stări de spirit proaste”. Apoi, nu vine mai nimeni din urmă, n-avem juniori de marcă, n-avem „produsele şcolilor de fotbal din urmă cu decenii”.

Penultima acuză: „Un rol în dezastrul anunţat l-au jucat patronii de cluburi şi Federaţia (...) FRF, care era o afacere rentabilă pe vremea lui Mircea Sandu (n.n: din plin pentru preşedinte şi acoliţii lui!), dar una care funcţiona sub raport fotbalistic (...), a devenit absolut nefuncţională. Ca şi LPF. O fi fost Dragomir uns cu toate unsorile, dar se pricepea la fotbal!” În fine, este luată în colimator şi presa „de specialitate”, care „se uită în gura ştirbă logic şi lexical a unuia ca Becali” şi-i „preocupată mai mult de culisele fotbalului decât de jocul pe teren, de viaţa amoroasă a jucătorilor, decât de ştiinţa lor de a da cu piciorul în minge (...). Cu educatori ca Şumudică (...) nu este cazul să ne facem iluzii cu privire la viitorul fotbalului şi al Naţionalei”. În ceea ce-l priveşte pe noul selecţioner: „Eu cred în Daum. Nu neapărat fiindcă-i neamţ. Iohannis m-a lecuit de germanofilie. Dar mi-a plăcut felul cum vede lucrurile şi seriozitatea cu care s-a pus pe treabă. Să dea Dumnezeu ca fotbalul românesc să-şi fi descoperit un Carol I!”

Din păcate, noul veac am apucat să-l începem pe dos. Cu Carol al II-lea adică.