Mircea Radu IACOBAN

M-am abătut din drum pentru a vedea ce se mai întâmplă la gara Iţcani, monument istoric inaugurat în urmă cu 145 de ani. Nu se întâmplă nimic. Aflu, chiar din această gazetă, că, totuşi, ceva-ceva s-ar mişca, se va face, se va drege, o să fie bine la anul şi la mulţi ani. Câţi ani? Barem în 2021, când se va împlini un veac şi jumătate, n-o să ne mai fie ruşine de halul în care a ajuns o clădire din patrimoniul istoric al Bucovinei? Am mai scris pe această temă cu ani în urmă, când mi-am exprimat îndoiala că termenele propuse de Primăria Sucevei şi Direcţia Regională CFR Iaşi sunt realiste, pentru simplul motiv că nu-i a bine când auzi că-s două moaşe. Din păcate, aşa s-a şi întâmplat, iar evoluţia evenimentelor arată că se înaintează cu viteză amărâtă de marfar, tipică, de altfel, pentru performanţele actuale ale Căii Ferate Române.

Restaurarea clădirii gării Burdujeni, mult mai complicată, era programată să dureze doi ani. Au trebuit să treacă şapte. Doi ani se propun şi pentru gara Iţcani – cine să mai creadă? Sigur că, de-aş fi şef la CFR Infrastructură, aş ezita să atentez la bugetul costeliv al societăţii, fiindcă altele-s marile priorităţi, câtă vreme barem şina uzată nu se poate înlocui din lipsa banilor, iar restricţiile de circulaţie împânzesc şi sufocă tot mai mult întreaga reţea. Pe de altă parte, nici nu prea se ştie ce destinaţie urmează a se da clădirii restaurate, câtă vreme, după decăderea din rang vamal, avea spaţiu excedentar ce-i permitea să funcţioneze aici un cinematograf (singura gară „cineficată” din toată România!), un Oficiul poştal, un restaurant cu pretenţii, un bufet (într-o vreme două), chioşcuri diverse, magazine, apartamente pentru ceferişti ş.a.

După trecerea staţiei Iţcani pe linie aproape moartă odată cu darea în folosinţă a sectorului de cale ferată Burdujeni-Lucăceşti-Păltinoasa şi a intrării în ceaţă a funcţiei de compunere-descompunere a trenurilor de marfă, necesităţile tehnice de spaţiu s-ar limita la funcţionarea casei de bilete, a sălii de aşteptare, a Biroului de mişcare şi, eventual, a unui Post de Poliţie CF. Ar fi, în sfârşit, suficient loc pentru amenajarea unui Muzeul al Transporturilor (cel de la Bucureşti e-o caricatură!), iar prisosul de linii acum înecate în bălării ar permite gruparea aici a tuturor seriilor de locomotive aflate, teoretic, în inventarul Muzeului bucureştean, dar, din lipsa spaţiului de expunere, rămânând risipite spre ruginire pe linii moarte în depourile şi fostele remize din toată ţara. S-ar perpetua astfel şi amintirea trecerii prin Iţcani a „internaţionalelor” Iaşi-Lemberg, Bucureşti-Berlin ori Bucureşti-Kiev-Moscova, acum, când trenurile noastre toate se poticnesc definitiv la vama Siret.

Deocamdată asta-i doar o fantezie pe care ne-o îngăduim ca preţuitori ai istoriei Căilor Ferate Române: toate ţările din jur, ca să nu mai vorbim despre SUA, Anglia, India, Africa de Sud, Australia, până şi Bulgaria (la Ruse), s-au învrednicit să adune în mari muzee mărturiile definitorii pentru era harnicei şi modestei locomotive cu aburi. Avem exponate „de aur”; cine le vede? Deocamdată, gara Iţcani este, practic, închisă: tavanele se surpă, acoperişul peronului zboară în vânt, o furtună din 2010 a smuls 250 mp din învelitoarea clădirii, plafonul pictat este mucegăit şi ştirb, zidurile-s coşcovite şi năpădite de infiltraţii, geamurile-s sparte – parcă-i casă cu stafii! Aud – ce soluţie! – că s-ar propune amenajarea sălii de aşteptare într-un container – asta în situaţia în care însuşi statutul de monument istoric (SV-II-m-B-05468) obligă fără drept de apel la intervenţii pentru protejare şi păstrare!

S-a desfăşurat licitaţia pentru repararea acoperişului peronului – tot e ceva, da-s paşi de melc, foarte departe de posibilităţile reale ale Regionalei CFR şi ale Primăriei Sucevei. N-am văzut în incintă nici picior de muncitor, nici semne de deschidere a şantierului, deşi dispoziţia de începere a lucrărilor a fost emisă de câteva luni bune! Şi nu-i vorba despre o construcţie oarecare: austriecii au edificat cu orgoliu o clădire-model în stil neo-gotic, cu creneluri şi turnuleţe la colţuri, arce şi arcade frânte, conform tipicului gărilor similare din zona central-europeană. Au dorit-o carte de vizită cât mai impunătoare, purtătoare de anume simbolistică, după cum şi românii, mai săraci, dar mai generoşi, au intenţionat (şi izbutit) cu gara Burdujeni, amândouă de reală valoare istorică. Un astfel de monument încărcat de amintiri şi cu certe virtuţi arhitecturale merită un efort mai susţinut pentru scoaterea din ruină. Mă-ntreb dacă nu pot fi accesate şi fonduri europene, că tot suntem la zero, ultimii din UE!