Mircea Radu IACOBAN

Trăia încă Gheorghiu Dej când mi s-a îngăduit prima călătorie în Turcia. În interes de serviciu, desigur, fiindcă turismul în partea asiatică a Anatoliei, acum la îndemâna oricui, nu exista nici măcar în proiect (nu se construise încă nici podul peste Bosfor, şi din turnurile celor 130 de geamii din Istanbul vedeai muezinii chemând la rugăciune, nu ca acum, când îndemnurile modulate au trecut în sarcina magnetofonului). Grănicerii turci au privit cu suspiciune paşaportul românesc, mare, pătrat şi roşu, examinând cu o lupă specială ştampila Ambasadei. Urma să transmit de la Ankara cel de al 195-lea meci internaţional al echipei României, şi cum la Istanbul am avut surpriza să aflăm că nu i se permite charter-ului TAROM să-şi continue drumul spre Ankara (ar fi urmat să traversăm o zonă interzisă – exerciţii militare!) am fost transferaţi, pe grupuri, în avioanele dungate ale Türk Hava Yolarî. Eram ultimul pe listă şi nu mi s-a găsit loc decât la un zbor de dimineaţă, aşa că, vrând nevrând, am petrecut o noapte bătând străzile oraşului întins pe două continente.

Dar nu fotbalul este subiectul acestei tablete (total neaşteptat, Naţionala, alcătuită pe scheletul Rapidului – o tempora! - a pierdut jocul cu 1-2, iar la finalul meciului, Orhan Şeref, preşedintele Federaţiei turce, a leşinat de bucurie pe marginea terenului!), ci aş comenta, după mai bine de 50 de ani, imaginea trepidantei vieţi de noapte a unei metropole orientale… mai occidentalizată decât tot ceea ce văzusem până atunci. Cinematografele cu program non-stop erau pline mult după miezul nopţii, invitând la vizionarea filmului „Şenol-Birol-gol!”, în care cei doi fotbalişti ai Naţionalei îşi jucau propriile roluri (aşa mi-a venit ideea să-l introduc pe Răducanu într-o comedie despre fotbal), iar pe strada Istikal, barurile de un cosmopolitism uimitor, Moulin Rouge, Parisiennes, duduiau de aplauzele petrecăreţilor nocturni, în vreme ce vânzătorii de ceai verde, mai tare decât cafeaua, foiau prin mulţime dimpreună cu perechi năuce de îndrăgostiţi pupându-se în văzul lumii.

Urma o zi liberă, Istanbulul petrecea dezinvolt, fără vreo reţinere, într-un peisaj urban al negrijii generalizate şi exuberanţei dezlănţuite. Complet pe dos, adică, prin comparaţie cu cele ce se întâmplă azi, când ţara este zguduită de urmările tentativei de lovitură de stat. Cum vor arăta Istanbulul şi Turcia mâine? Sigur că fiecare popor este liber să-şi orânduiască viaţa aşa cum crede de cuviinţă şi-n conformitate cu propriile-i tradiţii şi obiceiuri. N-avem căderea să ne amestecăm; putem doar să ne îngrijorăm, atâta vreme cât, europeni fiind, vedem că după nefericitul Brexit, se produce încă o desprindere din trupul continentului, chiar dacă mutaţiile nu îi ating geografia politică. Turcia a avut parte de lovituri de stat în serie, poate şi datorită faptului că a avut a cunoaşte, ca şi Rusia, o „europenizare” bruscă şi dramatică. În 1669, Petru cel Mare taie bărbile boierilor, obligă adoptarea vestimentaţiei „ungureşti”, schimbă calendarul, acordă drepturi femeilor, permite apariţia ziarelor, reorganizează din temelii administraţia. După 1922, Atatürk interzice medievalul cod de legi Sharia, impune pălăria în locul fesului, proclamă republica, desfiinţează şcolile religioase, înscrie în Constituţie principiul laicităţii, dă drept de vot femeilor. În Rusia a existat un lung răstimp în care revoluţionarea moravurilor şi modernizarea societăţii (nici acum dusă până la capăt) au putut fi acceptate pas cu pas câtă vreme nu s-au clătinat temeiurile religioase. În Turcia, nimic nu se poate clinti fără atingerea legilor Islamului. Şi dacă Rusia încearcă să redevină ceea ce a fost, o mare putere adică, asumându-şi tacit ambiţiile lui Petru, Turcia, visând la statutul de odinioară al Înaltei Porţi, încearcă s-o facă la rându-i, dar urmând calea opusă, aceea a întoarcerii medievale într-o lume total diferită şi-ntr-un timp deloc dispus să îngăduie negarea evoluţiei conceptelor, moravurilor, ideilor, deprinderilor, soluţiilor.

Fără îndoială că lumea civilizată este tentată să-i acorde mai mult credit lui Gulen, un intelectual deschis înnoirilor, care încearcă să concilieze Islamul cu modernitatea şi toleranţa religioasă, decât lui Erdogan, adept al reintroducerii rigorii islamice într-o ţară în care, culmea, democraţia se străduieşte s-o păstreze şi s-o promoveze… armata! Apropierea de Rusia arată identitatea ambiţiilor, dar nu şi a căilor. Desigur, Putin jubilează la şubrezirea flancului NATO, încercând, fireşte, să profite cât poate. Nu numai Europa, ci întreaga lume urmăreşte cu inima strânsă evoluţiile de la Ankara, fără a fi găsit, cel puţin deocamdată, o modalitate de a impune Turciei barem moderaţia. Adevărata lovitură de stat (recitiţi definiţia) a izbutit-o Erdogan. Cum suna vechiul slogan? „O stafie bântuie prin Europa”…