Mircea Radu IACOBAN

O evidenţă: noi, românii, trăim prost – dar numai comparativ cu alţii, nicidecum mai prost ca… oricând. Lamentaţia „mai rău ca niciodată” este pe jumătate alintătură nesinceră, pe jumătate izvorâtă din nostalgia tinereţii pierdute: cândva totul era minunat fiindcă şi noi eram minunat de juni. S-a dus vârsta falnicei Veneţii, romanţa avertizează că „azi totul s-a schimbat”, din rădăcină chiar, iar drăcuşorul cârcotaş ascuns în fiecare din noi îşi scoate coarnele: păi, era mai bine altădată. Dacă s-ar putea face abstracţie de constrângerile moral-politice ale „epocii de aur”, dar şi de avatarurile vieţii de zi cu zi, trecute mult peste orice limită a suportabilului, ar intra în discuţie chestiunile de ordin material. Oricum ai lua-o, evidenţa e evidenţă: oraşele-s năpădite de viloaie, străzile bucşite de maşini, avioanele către destinaţii de vacanţă nevisate cândva, pline-ochi, în magazine găseşti tot ce vrei şi nu vrei. Asta, în mare.

Dar în amănunt? Amintiţi-vă de lucrurile simple, minore, neglijabile, fiindcă şi fleacurile pot fi relevante. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 (presupunând că ai obţinut aprobarea să deţii un post telefonic – şi nu era deloc uşor!) ridicai receptorul şi începea aşteptarea... venirii tonului. O convorbire interurbană era adevărată aventură! Noi, bătrânii de azi, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei! Da’ uite că n-am murit! În primele clase, la şcoală scriam (adică, zgâriam) pe tăbliţe de ardezie. Ţin minte şi acum prima hartă schiţată pe plăcuţă: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, la Iţcani, vertical şi tremurat, popa Vedeanu. Azi, puştimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniţă. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală şi condei abia din clasa a III-a. Şi n-am murit.

Îşi închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ţi puteai cumpăra de-odată şi cămaşă, şi maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Şi n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului, toate bunătăţile au fost strânse pentru oaspeţi. Ţin minte cum, după festival, se striga pe uliţele Sucevei: „Se dau bomboaneee!!” Şi „se dădeau” - câte una sută de grame dropsuri de căciulă şi o singură dată. Le-am înhăţat şi am fost fericit: n-am murit.

Mai ştie cineva ce-i acela „tren mixt”? Am găsit în arhiva Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iaşi, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă şi de călători până la Dolhasca – acum pe-acolo nu mai e tren deloc): îl aducea pe Labiş la Iaşi, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porţile. Ei, şi? Au ajuns.

Noile cămine ale Universităţii din Iaşi le oferă studenţilor (înstăriţi) confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu bucătărie şi de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiaşi Universităţi: eram 41 într-o cameră, becul din tavan nu se stingea niciodată. Şi am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, la cinematograf rulau doar filme ruseşti în care partizani bărboşi nu osteneau să secere nemţi cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăţia de emisiuni locale. Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva maşini din Suceava zăceau în prostie la bariera Iţcani, azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată.... Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcţionează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici... nici...

Asta să însemne că trăim barem mulţumitor, fie şi comparându-ne cu noi înşine? Greu de recunoscut! De nu s-ar fi furat atât, România era departe - iar românul, desigur, tot nemulţumit. Aici, avea dreptate, în felul lui, Ceauşescu: totdeauna „este loc pentru mai bine!” Numai că binele nu cade din cer. Câtă vreme politica românească nu construieşte, ci se reduce la distrugerea adversarului şi-atât, ţara rămâne pretext de discurs electoral şi românul îndreptăţit, până la urmă, să ofteze: rău cu rău, dar mai rău fără rău.