Mircea Radu IACOBAN

Drumeţii moldovene. Cine să mai scrie şi cine să mai citească, azi, pasteluri-reportaj? „Verzi sunt dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor tale...” sună, la început de veac XXI, de-a dreptul hazliu. Până şi în „Cartea Oltului” ori în „Ţări de piatră, de foc şi de pământ” descoperi prea multe vocative şi bombasticisme bogziene spre a mai reîntâlni emoţia caldă ce şiroia cu decenii în urmă. De regulă, lectura „omului recent” sare peste descrierile de natură – dacă s-o mai încumeta scriitorul să le aşeze în pagină – mai demnă de interes devenind calitatea asfaltului şi a „serviciilor” decât registrul nuanţelor de verde cald şi crud şi pur.

Aşezându-mă sub semnul desuetudinii, cutez, totuşi, o „repede ochire” dintr-o margine în cealaltă a orizontului montan moldav, urmărind mai degrabă norii, crestele, florile, ploaia, curcubeul, decât prea lumeştile frământări politice întâlnite la tot pasul (pe trunchiurile molizilor încă au rămas frânturi din afişele electorale la alegerile locale). Răsuflarea muntelui prinde să se simtă şi capătă adevărată solemnitate de-ndată ce-ncepe defilarea brazilor seculari vestind Mănăstirea Neamţ. Concertul clopotelor este cu totul unic nu numai în Moldova, şi aşa cum Iorga spunea că orice român este dator să vadă Iaşul, cu egală îndreptăţire s-ar putea îndemna drumeţul să asculte, barem o dată în viaţă, clopotele marii mănăstiri. Te înalţă şi, literalmente, te curăţă de toate gândurile rele… Din pricina lucrărilor de restaurare probabil, a dispărut minunăţia plantelor agăţătoare ce dădea căldură pietrei seculare: zidurile par mai austere şi mai morocănoase. În cimitir, la osuar (acum lăcătuit - ne uităm printr-un ochi de geam), grămezile de cranii din sec. XVIII-XIX parcă-s ilustraţie la postulatul lui Democrit: „Lumea e-o scenă, viaţa un act; ai venit, ai văzut, ai plecat.” La revoluţie a dispărut ţeasta frumoasei grecoaice Calypso, a cărei poveste de amor cu Puşkin, nutrită din intrigă şi mister, s-a tot şoptit aici, în împărăţia morţilor, până când un nesăbuit a sfeterisit craniul grecoaicei, ucigând-o a doua oară şi amuţindu-i legenda... Cei trei zimbri nu-s de văzut; s-or fi ascuns pe undeva, la umbră, în lumea lor redusă la cele patru hectare ale rezervaţiei. Ce formidabil versul lui Lesnea la vederea bourilor: „Trec stemele Moldovei, ducând în juguri ţara”!

La Mănăstirea Sihăstrienu-i ştiuta revărsare de corole şi petale, fiindcă încă n-a venit anotimpul daliilor; atunci, văzută de sus, curtea mănăstirii e-o tapiserie cu hore de chipuri şi flori. Mormântul lui Cleopa este împrejurat de o mulţime tăcută – oameni simpli, feţe aspre, mâini muncite: cinstesc, cu lumânări aprinse, amintirea unui învăţător pe care, unii, poate l-au cunoscut şi i-au urmat sfaturile cândva... A început marea năvală a turiştilor cu punga strânsă: braniştea dintre Secu şi Sihăstrie este literalmente sufocată de corturi, maşini şi grătare cu mititei. Prin alte ţări există reguli, utilităţi, amenajări, sancţiuni, patrule. La noi, sute de oameni sunt lăsaţi absolut de capul lor să se spele şi să-şi facă nevoile şi să bea din acelaşi pârâu pe care tot ei l-au potopit cu gunoaie… Coborâm serpentinele pe la Petru Vodă, spre a ajunge la coada lacului Bicaz şi, de la Broşteni, o tăiem peste Puzdre. Împărăţia liniştii. Grosul turiştilor încă n-a descoperit traseul – adevărat, nici starea drumului nu-i prea îmbie. În vale, se despletesc pajiştile cu margarete. După o curbă oarecare, intrăm brusc în nori, apoi ajungem deasupra. Peste alte câteva sute de metri, din nou sub nori: plouă. Iar urcăm: soare, curcubeu. Am numărat pe puţin 11 nuanţe de verde, de la cel sobru, închis, mohorât (molizii cu creştetu-n cer), la gălbuiul mugurilor încă rămaşi din răposata primăvară, plus sumedenia de tonuri intermediare date de frunza arinilor, de palma podbalului încă necolbăit, de panaşul ferigilor, de sclipătul verde- roşiatic al zmeurişului. Trecem, apoi, Rarăul, de la Chiril, pe Bistriţa, la Pojorâta, aproape de valea Moldovei: un traseu greu, dar adevărat cadou pentru drumeţul îndrăgostit de munte. Urcăm, apoi, obcinele spre Ciumârna, locul în care poţi propti scara-n cer, de acolo să ai cum cerceta frământarea crestelor părând acum a se naşte şi orândui, la ceasul facerii lumii. Din păcate, un idiot ne-a făcut ţăndări popasul de linişte de la „Palmă”, dând la maximum bumba-bumba în boxele jeepului cu număr de Bucureşti...