Mircea Radu IACOBAN

UNITER a anunţat definitivarea selecţiei pentru noul Festival Naţional de Teatru – prilej de a reaminti slujitorilor scenei avatarurile teatrului românesc dinainte de ’89, mai ales că nimeni nu mai are habar câte imposibile vămi trebuia să parcurgă un text autohton până a ajunge pe scenă. Drept pentru care l-am visat pe Caragiale. „Monşer – mi-a zis – contez pe amiciţia dumitale. Eşti director de Naţional, ţi-am adus o piesă. Iacă-tă-o” (şi-mi întinde „Convorbiri literare”). „Cu bucurie, coane Iancule, da’ trebuie, întâi de toate, o recomandare de la un cenaclu.” Caragiale s-a crucit: „Cum, bre, şi-n cazul meu?” L-am lămurit că-i lege şi nu-ncape tocmeală: chiar şi comediografi mult mai prestigioşi, precum Davidoglu, Baranga, ori chiar Iacoban, au nevoie de-aşa ţidulă. E hotărârea şefului statului – piesele să fie dezbătute mai întâi în cenacluri. Cum-necum, conu’ Iancu şi-a pus în mişcare relaţiile (Preotescu la Diaconescu, Sachelărescu la Costică Ionescu...) şi iată-l înarmat cu adeverinţa emisă de Casa de cultură din Podul Turcului.

Urma avizul organizaţiei de partid de la Teatrul Naţional, alcătuită mai ales din „oameni ai muncii aflaţi direct în producţie”. Reglementele permiteau primirea a numai 12% intelectuali în partid, aşa că în O.B. combăteau pompierii teatrului, cizmarii, tâmplarii, şoferii, lăcătuşii ş.c.a. Portarul Anghelache a susţinut piesa („avem nevoie de un suflu nou...”) şi s-a ales cu un clondir de mastică din partea autorelui. La fel de obligatoriu era pasul 3: discutarea textului într-o fabrică sau CAP. A venit şi Caragiale la uzina Nicolina, dar când a dat ochii cu starea clasei muncitoare abia ieşită din schimb, s-a temut de un nou 1907 şi-a dat bir cu fugiţii. Piesa a trecut repede, fiindcă muncitorimea avea alte griji (coada la parizer). Pasul 4: aprobarea repertoriului în Comitetul judeţean de cultură. Caragiale a înroşit preventiv sârma telefonului, luând membrii Comitetului pe rând: „monşer, ştiu că mă iubeşti...”

La Secretariatul ComitetuluiJudeţean PCR n-a avut curaj să intervină; s-a ales cu recomandarea blândă a unui „final mai luminos”. Pasul 5 se petrecea la Bucuresci, taman la Ministerul Culturii (CCES). „Mofturi!” – a ricanat Caragiale. I s-a cerut eliminarea violenţelor de limbaj şi mai decisa conturare a personajului pozitiv, plus (adică, minus) renunţarea la scena divorţului: preopinenţii să se împace. Pasul 6 aduce piesa în tăriile cerului, unde oficiază Dumnezeu-Popescu: Secretariatul CC al PCR. Autorul ofta la Capşa, în aşteptarea deciziei de sus. Piesa n-a fost respinsă, ci trecută la „rezerve”, fiindcă nu făcea parte dintre „comenzile sociale” (teme: metroul, canalul, Transfăgărăşanul...).

Peste doi ani, la vizionare, Comisia a considerat necesare alte costume, mai puţin sărăcăcioase, alt fond muzical (prea sună a Mandravela), alte uniforme la gărzi, retuşarea imaginii turmentatului (în fond, o victimă a nedreptăţilor sociale), inversarea scenelor IV cu IX şi VIII cu XIV, precum şi verificarea modului în care actriţa X a ajuns pe scenă la Iaşi, deşi era repartizată la Turda (directorului i s-a umezit instantaneu ochelarii). În fine, cenzura a constatat sumedenie de „cârlige” actoriceşti ce pot sugera alte parascovenii şi a cerut o nouă vizionare, când spectacolul va fi cu adevărat curat. La o săptămână după premieră (mare succes!), l-am căutat pe conu’ Iancu, spre a-l invita la spectacolul-dezbatere de la Combinatul de utilaj greu. Nimeni acasă. Un bileţel pe birou: „Nu mai rezist. Emigrez. Trimite-mi la Berlin lista cu noile modificări.” Iac-aşa era pe vremuri, boieri dumneavoastră...