Mircea Radu IACOBAN

Aud că va reînvia linia CFR Dorneşti-Rădăuţi-Putna. Nu chiar până la Nisipitul, cum era în 2012, dar, oricum, bine şi până la Putna! În primăvară ştiu că a fost o promiţătoare întâlnire la care au participat şi şefii Regionalei CFR Iaşi, şi stareţul Putnei, Melchisedec, şi primari din zonă. În principiu, toată lumea a fost de acord: refacem, redeschidem! S-ar cuveni înlocuite câteva mii de traverse, reparate instalaţiile de semnalizare, înlocuite nişte bariere – ceva treabă ar fi, dar nu de speriat, nici cheltuială peste poate.

N-am mai fost de ceva vreme prin zonă, nu ştiu cum au evoluat lucrurile, te pomeneşti că, la Gura Putnei, trenul şuieră pe şine şi eu încă n-am aflat. Bine-ar fi aşa să fie! Mai sigur e să-mi cercetez amintirile. Adunând (şi păstrând) an de an câte un volum, m-am pricopsit cu un raft întreg de „Mersul trenurilor”. Le răsfoiesc din când în când cu nostalgie: în funiile de cifre regăsesc fumul – la propriu şi la figurat – călătoriilor de odinioară şi recapătă contur amintiri tremurate. Adică, de ce n-aş avea voie să fiu sentimental când vorbesc despre calea ferată română?

Soarta liniilor secundare a luat-o în jos fără frâne pe panta tristă a destinului şi cine-şi mai aminteşte anii de glorie, când nevasta şefului de gară era prima doamnă a târgului, la concurenţă cu madam primar? Şi nu traficul de călători, în continuă scădere pe liniile secundare, aduce calea ferată în pragul colapsului, cât cel de mărfuri. Magaziile din staţii zac goale şi părăginite, vizitate doar de stafii, serviciul de coletărie parcă n-ar mai fi… Marile investiţii în europenizarea reţelei rutiere lovesc de două ori în destinele CFR: mai întâi, sunt pricina cronicei subfinanţări a căilor ferate, în al doilea rând, când s-or da în funcţiune, vor contribui şi mai drastic la diminuarea comenzilor de transport feroviar. Glasul roţilor de tren se va auzi stins, tot mai stins, rămânând să răsune tonic la joante (unde nu-i linie sudată!) doar pe magistralele de lung parcurs.

Zeul automobil se pregăteşte să-şi savureze deplin victoria – nimic de făcut, asta-i legea firii. În ţările civilizate, lucrurile s-au petrecut de mult aidoma. Toate trec. Cine îşi închipuia, în veacurile ce s-au dus, că vor dispare surugiii de poştă ori breasla birjarilor din târguri? Sau, mai aproape de zilele noastre, atelierele de remaiat ciorapi şi pingelit pantofi? Legile economiei de piaţă nu iartă: nu-i cerere, nu-i ofertă – închidem prăvălia, iar maşinile cu aburi, la topit!

Pe calea ferată română se circulă tot mai lent, incredibil de încet, cu o viteză medie la jumătate faţă de ceea ce se practică în sorelele noastre europene. Pe liniile secundare, numărul trenurilor de călători s-a înjumătăţit, unele secţii au răposat de tot. Noile generaţii care n-au avut a se feri de firicelul de zgură slobozit pe coş, nici de plesniturile tufelor de alun când se cobora fereastra pe la Ilve, care n-au habar de mirobolanta şapcă roşie a impiegatului de mişcare, nici de ţăcănitul telegrafului Morse, nici de apariţia de poveste a maşinii 140.234, coborâtă de la munte năpădită de troiene şi ţurţuri de gheaţă, nici de…, nici de…, sigur că n-au cum pricepe legitimitatea nostalgiei după o lume a tehnicii destituită, firesc, tot de… tehnică.

Fiu de ceferist cu şapcă roşie şi crescut printre locomotive şi vagoane la Iţcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată şi odată calea ferată. Şi, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea şi disciplina celei de a doua armate a ţării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei ameninţări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost şi nu mai sunt au făcut, totuşi, parte din viaţa noastră, inclusiv cea afectivă. N-am să uit voinicosul fluier răguşit al mocăniţei de pe Valea Arieşului, nici şuierul piţigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna. Un text onorabil de muzică uşoară (rara avis!) spune că „Stelele care cad nu pier / Stelele care cad se mută în alt cer.” Trenurile care nu mai sunt s-au mutat în amintirile noastre, iar vechile „mersuri” mai păstrează, cifric, datele fantomaticelor traiectorii din vremea lui „a fost odată”. A le răsfoi echivalează un gest de arheologie feroviară, cu implicaţii de ordin sentimental. Pentru cei din generaţia mea… only.