Mircea Radu IACOBAN

Am văzut, grație internetului, cum mai arată Fidel Castro. O fantomă! Nu ştiu dacă o fi de bine sau o fi de rău, dar, iată, mărturisesc: l-am cunoscut pe Fidel... personal. În 1972 mă aflam în Antile, pentru a scrie o carte despre Cuba. Cartea a apărut în anul următor („Din Azore, în Antile”, 1973). Am scris-o cu ocolişuri şi eschive de tot felul; înaintea mea fusese în Cuba suceveanul Platon Pardău. Şi-a publicat, la întoarcere, însemnările de călătorie, notând inclusiv faptul că i s-a părut excesivă supravegherea poliţienească... pe plajă. Imediat a protestat Ambasada Cubei la Bucureşti, cartea a fost retrasă din librării şi trimisă la topit. Spre a nu repeta astfel de experienţe, am amânat pentru... când se va putea referirile la trista viaţă de zi cu zi a cubanezului, scriind mai mult despre istoria insulei şi, mai ales, descriind spectaculoasa natură a acestui colţ de lume despre care Columb a spus că-i „Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” – cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omeneşti. La finalul unui miting maraton din piaţa havaneză „A Revoluţiei”, unde Fidel a vorbit aproape şase ore, înfierând cu vehementă mânie proletară imperialismul american (el, fiu de mare moşier!), i-am fost prezentat lângă un colţ de tribună („românul care va scrie despre noi”), mi-a strâns în fugă mâna, mi-a urat un bon viaje şi succes în descoperirea Cubei revoluţionare. Se zice că poţi desluşi caracterul omului după modul în care-ţi strânge mâna, dar nu cred că proba poate avea valabilitate în cazul oamenilor politici, care şi-au automatizat de mult gestul, depersonalizându-l total. Oricum, reţin acea molatică strângere de mână, orânduind-o în galeria personală shake hand alături de gestul similar, dar mai sincopat şi, parcă, mai feminin cu care m-a onorat, în China, Den Siao-Pin. Ambele personaje au marcat puternic istoria veacului XX; nu-i puţin lucru să le fi fost, chiar pentru câteva clipe, în preajmă. Noroc de fotografiile-martor, altfel, aş crede c-am visat!... Pe vremea aceea, adică, în urmă cu 43 de ani, Cuba suferea aprig din pricina blocadei americane, a hei-rupismului politic, a salturilor din campanie în campanie şi a lipsei flagrante de stimulare concretă a muncii. („Zafra” de pildă, adică, bătălia zahărului, se reducea, de fapt, la recoltarea trestiei, care, fiind plantă perenă, vreme de peste 40 de ani n-avea nevoie de arături, însămânţări, praşile, întreţinere etc. – totul era să fie... culeasă!) Rezultatul: traiul pe cartelă. Erau trei categorii de cartele: pentru alimente, pentru produse industriale, pentru îmbrăcăminte. Un cubanez avea dreptul, pe lună, la 2,7 kg. de orez, 1 kg. fasole, 2,7 kg. zahăr (de familie), 114 mililitri (!) de ulei, 400 gr. carne de pasăre, 1,8 kg. cartofi, 400 gr. biscuiţi (de familie), 800 gr. paste făinoase, una chiflă de 50 grame pe zi, 3 cutii de chibrituri (de familie), ½ săpun de baie, 3 pachete de ţigări, plus încă unul de ţigări „suave”, 1 litru de lapte la două zile pentru copiii până la 7 ani. Asta, teoretic. Practic, luai ce se (mai) găsea. Posesorii cartelei erau programaţi alfabetic, în câte o zi a lunii, când puteau să afle articolul jinduit, sau nu. Adesea, nu. În cazul cartelelor pentru produse industriale, structurate pe grupuri de articole (un bec, sau o clanţă, sau 50 de cuie, sau un foraiber, sau, o şurubelniţă – atenţie, sau, nu şi) când îţi venea rândul alfabetic, te procopseai cu ce se-ntâmpla. Nu erau becuri, luai clanţă. Stabilit de-o viaţă în Cuba, plasticianul român Sandu Darie, figură pitorească şi bine cunoscută în lumea artelor, era autorul unor apreciate „sculpturi cinetice”, care aveau piese în mişcare, acompaniate de sugestive jocuri de lumini. Cum nu găsise, de ani buni, becuri pentru fiecare „sculptură”, când mi-a prezentat colecţia a trebuit să aştept deşurubarea unicei surse şi re-înşurubarea la piesa următoare... Acum, America redescoperă Cuba. Mai bine mai târziu…