Mircea Radu IACOBAN

La finalul Campionatului European şi după victoria Portugaliei,îngăduiţi-mi să republic fără a modifica un cuvânt articolul apărut acum şase ani tot în această rubrică. Iată-l: „A început mondialul. N-aveam ce căuta acolo. Ne place, nu ne place, ăsta-i adevărul adevărat. Singurul pe care, dac-am avea necesara obiectivitate şi luciditate, s-ar cuveni să-l acceptăm. Şi de la care ar trebui să începem re-pornirea unei maşinării stricate. Nu numai fotbalul merge prost în ţara asta, ci... mai toate, da-i singurul domeniu în care n-avem cum da vina doar pe politică şi politicieni. Fotbalul urmează, adevărat, trendul general al ignorării şi neglijării resurselor proprii: aşa cum importăm pere, aducem din străinătate şi fotbalişti, accentul deplasându-se, comod şi iresponsabil, de la ceea ce producem către ceea ce cumpărăm de afară. Criza valorilor autohtone o exprimă cât se poate de clar dispariţia numelor româneşti din formulele de start ale marilor echipe europene. Selecţionata Franţei, ţară care, oricum, are un campionat mai răsărit decât bicisnica noastră Ligă, are în componenţă 7 jucători ce evoluează în marile echipe engleze, 3 în Spania şi unul (Ribery) în Germania. Uruguay-ul are 3 în Italia, 2 în Portugalia, 4 în Spania, câte unul în Franţa şi Olanda. Până şi Argentina, cu unul dintre cele mai tari campionate din lume, are în formaţia de start la Mondiale 6 „italieni”, 5 <englezi>, 2 <spanioli< ş.a. Nigeria se laudă cu fotbalişti ce activează în marile echipe engleze (7), în Franţa (3), Spania (2), Germania (2). Ghanezii au jucători în Naţională legitimaţi în Anglia (3), Italia (4), Germania (3). Nu mai vorbim despre Olanda, Danemarca, Brazilia, Portugalia, dar ce să spunem despre ţări care au descoperit fotbalul odată cu televiziunea şi au împânzit marile echipe europene cu fotbalişti cotaţi la milioane de euro? Coasta de Fildeş a exportat 4 jucători în Anglia (Drogba şi Kalou la Chelsea!), 2 în Germania, 5 în Franţa, 2 în Spania. Până şi Naţionala Slovaciei are 20 (!) de fotbalişti în campionate străine (inclusiv Anglia, Italia, Germania, Franţa), iar mărunta Serbie nu mai puţin de 21, în vreme ce noi ne lăudăm cu o mână de români, mulţi tocind cu sârg băncile de rezerve! (…) Aşa cum roşiile turceşti nu mai lasă loc pe tarabe pătlăgelelor autohtone, nici virtualii performeri băştinaşi nu mai află spaţiu de afirmare şi, mai ales, de confirmare, în echipele româneşti bucşite de străini. Nu-s deloc xenofob şi, dacă pot fi suspectat de oarecari înclinaţii în favoarea unui naţionalism pozitiv şi temperat, n-aş crede că-s de condamnat dacă militez pentru respingerea mentalităţii <de ce să producem, când putem importa?> Nuanţată, desigur, fiindcă asta-i lumea de azi, în care circulaţia valorilor e-un bun câştigat – acceptabil câtă vreme nu dăunează grav exprimării capacităţilor creatoare autohtone. Echilibrul import-export stă nu numai la temelia oricărei economii statale sănătoase, ci, iată, şi în configurarea geografiei sportive în care, din când în când, performanţa autohtonă este chemată la raport. Vom rămâne într-un etern pe loc repaus dacă nu re-învăţăm să ne întoarcem ochii spre propria ogradă, din ce în ce mai pustie. Şi, desigur, s-ar cuveni să scoatem fotbalul românesc de sub dominaţia ipocrită, incultă şi afaceristă a unor manageri interesaţi doar de căptuşirea buzunarelor proprii.”

  Aşa scriam în 2010. Cu neplăcere constat că totul, dar absolut totul, este valabil şi acum – desigur, punând în locul numelor evocate la Mondial cele ale jucătorilor din Campionatul European. Aş putea spune chiar că situaţia este şi mai…albastră, câtă vreme am extins soluţia importului şi la selecţioner, iar Daum o duce şi mai departe, vorbind despre naturalizări! Asta să fie calea pentru resuscitarea fotbalului românesc?

  Marea tristeţe rămâne aceea că ne batem gura de pomană şi geaba scriu şi tot scriu gazetele de ani buni: cotiugarul fotbalului românesc zdrăngăneşte în continuare pe uliţa strâmbă ce nu duce nicăieri.