Mircea Radu IACOBAN

Am scris, în această rubrică, despre Ilie Cătărău după ce a apărut, la Chişinău, vol. III al cărţii lui Iurie Colesnic în care-s evocate personalităţi de marcă basarabene. Între timp, s-au ivit informaţii noi, au fost corectate altele, şi se încearcă mai decis scoaterea din nedrept anonimat a unui personaj absolut incredibil! Cătărău, cel de mai multe ori condamnat la moarte, a fost (între altele) student la Filologia ieşeană, luptător de circ, spion român, lider de partid naţionalist, comandant al Garnizoanei Chişinău, vânător de balene în Mexic, călugăr la mănăstirea Pângăraţi, dealer de droguri în Argentina, traficant de arme în China şi, pour la bonne bouche, rege al unei insule din Polinezia. Nici un scenarist de film n-ar putea imagina un astfel de destin capabil să concureze aventurile oricărui Papillon, iar „Romanul Cătărău” ar bate toate recordurile de tiraj, vânzări, traduceri şi audienţă! În recentul număr al revistei „Vitralii”, Vasile Maierean izbuteşte o sinteză la zi a celor aflate până acum, iar rezultatul pare de-a dreptul fantasmagoric, frizând irealul. Basarabeanul născut într-un sat de pe malul Nistrului s-a bucurat de simpatia şi protecţia unor cunoscute personalităţi, începând cu Nicolae Iorga şi terminând cu Petru Groza, a servit ca model sculptorilor Friedrich Stork („Gigantul” din parcul bucureştean Carol îl reprezintă, de fapt, pe Cătărău!) şi Paciurea, precum şi pictorilor Steriadi ori Szatmary, i-a avut ca aliaţi în aventuroasele lui peregrinări pe gen. Averescu, A. Marghiloman, Jean Bart, mitropolitul Bălan ş.m.a, a cunoscut toate onorurile şi mizeriile lumii, spre a muri în deplin anonimat nu se ştie unde, îngropat (poate) la mănăstirea moldavă unde a fost tuns întru călugărie. Se spune că era pur şi simplu fascinant: inteligent, vorbitor de opt limbi, bărbat arătos, capabil să exercite o atracţie aproape hipnotică, Cătărău a trecut prin viaţă ca un accelerat năbădăios, ale cărui opriri aveau să lase urme pe tot mapamondul. După ce a trecut Prutul noaptea, în înot, a avut parte de prima arestare, în 1910. L-a fermecat pur şi simplu pe senatorul liberal Gh. Burghele, care l-a luat sub garanţie şi protecţie. Student (cu acte false) mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, practică felurite meserii, inclusiv salahoria, spre a ajunge vedetă în programul Circului  „Sidoli”, ca luptător profesionist în „tabloul palpitant din «Quo vadis» (...) când ursul învinge un taur şi scapă pe Ligia”. Se spune că publicul în delir scanda „Cătărău este voinic / nu se teme de nimic!” Iorga îi descoperă calităţile intelectuale şi-i dă misiuni politice. Datorită legăturilor cu anarhiştii ruşi, Siguranţa îl suspectează pe basarabean şi-i deschide „dosar de verificare”. Culmea: foarte repede, suspectul... este angajat la „Secţia de informare a Statului Major General”, cu misiuni de spionaj şi contra-spionaj! A fost trimis „acoperit”, sub banalizatul pretext de practicant al gazetăriei, în teatrele Războiului balcanic; revenit la Bucureşti, Cătărău se implică în riscante acţiuni protestatare violente, dovedindu-se un naţionalist înfocat şi, i-am spune azi, extremist. Izbuteşte, în 1913, să arunce în aer statuia lui Arpad de pe muntele braşovean Tâmpa, ce se voia un simbol al „mileniului de aur maghiar”, iar un an mai târziu trimite prin poştă un colet-bombă care avea să spulbere Episcopia de la Hajdudorod, promotoare a maghiarizării credincioşilor români din zona Debrecen. „Acest fel de a protesta – scrie Sextil Puşcariu (apud V. Maierean) – nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacţie a celor umiliţi”.  Autorul (şi complicele) deflagraţiei a fost repede identificat de autorităţile maghiare şi, pentru a evita consecinţele unei cereri de extrădare, Ministerul bucureştean de Interne îl scoate clandestin din ţară, îmbarcându-l pe vaporul „Dacia” comandat de prozatorul Jean Bart. În 1917 evadează/dezertează din domiciliul secret obligatoriu (de la Durău), spre a înfiinţa, la Chişinău, Partidul Naţionalist-Revoluţionar Român. Este arestat de guvernul Kerenski şi întemniţat, dar, conform bizarului său destin, ajunge... comandant al Garnizoanei Chişinău, învestit oficial cu dreptul de „a face uz de orice forţă şi mijloace pentru menţinerea ordinii în cetatea Capitalei.” Devenit prea puternic (îşi constituise o adevărată armată proprie!) Cătărău începe să deranjeze şi Ion Inculeţ, preşedintele „Sfatului Țării”, îl arestează sub acuza de „spionaj şi abuz de putere în scopuri personale”. Ca de obicei, cade din nou în picioare, numărându-se printre organizatorii rezistenţei „pentru autonomia Basarabiei (!)” Cea de a doua parte a vieţii lui Cătărău, şi mai spectaculoasă,  va fi evocată în viitoarea noastră tabletă.