Mircea Radu IACOBAN

Ni se scurge vara printre degete: a-nceput să scadă ziua. Acuşi, iar or să „ne-ngheţe / nasul şi picioarele”, aşa că hai la drum, cât mai ţin margaretele şi sânzienele. A plouat destul, pe alocuri, prea mult, şi-i vremea primei promoţii de hribi. Dacă nici anul ăsta n-or fi, atunci când? Ştiu câteva zone, pe care le bat de decenii, de-a lungul şi în preajma drumului Talienilor. Dar la pomul lăudat... Pe firul drumeagului forestier Dohotaru, unde-s satele departe şi n-ai crede că ajunge picior de ciupercar, aflu doar urmele culegătorilor din zilele trecute; socotind după resturile aruncate la curăţatul dintâi al bureţilor, s-ar zice că au avut parte de straşnică recoltă. Invidia n-ajută la nimic; prin câteva cotloane neumblate aflu, până la urmă, câţiva hribi „iertaţi”: sunt ieşiţi proaspăt şi nu i-au potopit viermii – doar câteva ciupituri de limax.

Am venit prea târziu, poate şi pentru că nu m-a mai scos din casă, ca de obicei, amicul G., cu care, de mai bine de 30 de ani, hălăduiesc prin pădurile moldave. În aprilie, G. s-a mutat definitiv la „Eternitate” şi pentru prima oară hălăduiesc de unul singur. Trist când te bucuri numai tu şi n-ai cui arăta, cu fală, captura-record a zilei!

Schimb zona şi ajung departe, în preajma bordeiului din care Ceauşescu împuşca urşi (cândva avea covor pe jos, frigider, canapea, veselă de porţelan...). Era pe aici un locşor totdeauna galben de... gălbiori. Nici urmă: e mlaştină, a plouat prea mult. Ultima tentativă: sus, către Crucea Talienilor – pe-acolo, sper, n-ajung vânătorii de ciuperci. Drumul talienilor, construit de italieni la începutul veacului trecut (acum e pe dos: muncitori români trudesc în Italia...), asfaltat până la ieşirea din satul Iesle, şerpuieşte printr-una din mirificele zone ale Ţării de Sus surprinzător de puţin frecventată. Poate şi din pricină că harta minte îmbiindu-te cu trecerea pe celălalt versant al Obcinii Stânişoara, la Borca, pe Bistriţa. În fapt, mai degrabă se înfundă după ce ajunge sus, la cumpăna apelor, unde-i limita judeţului Neamţ. Coborârea „dincolo” a fost şi a rămas de-a dreptul imposibilă. Am cutezat-o odată, demult, după care, la prima mea Dacie a trebuit să schimb amândouă planetarele şi nişte bielete, sau aşa ceva. Carol I a plănuit şoseaua ce traversa Domeniile Coroanei cu menire strategico-militară. De altfel, ultimele crâncene bătălii cu nemţii pe-aici s-au petrecut, în august 1944, mărturie rămânând rămăşiţele cazematelor germane şi mormântul comun al sutelor de oşteni români îngropaţi în coasta Stânişoarei... Ar fi o formidabilă zonă turistică; era populată, cu 10-15 ani în urmă, doar de cantoanele silvicultorilor. Acum au ţâşnit din pământ, adevărat generaţie spontanee, sumedenie de vile, dar sentimentul izolării încă dăinuie. Îl întreţine şi lipsa semnalului la telefonul mobil.

La întoarcere, după ultima curbă din Poiana Mărului, telefonul îţi este brusc năpădit de mesaje: parcă stăteau la pândă după cotitură! Semne de asumare a unui destin turistic ar fi: pârtie onorabilă de schi la Mălini şi nu puţine pensiuni creditate, cinstit vorbind, cu mai multe margarete decât merită. De altfel, unele au şi afişat anunţul „de vânzare”, altele şi-au preschimbat statutul în „popas turistic”, semn că lipseşte deverul pe care zona l-ar justifica deplin. Asfaltul trebuia să fi ajuns, în 2016, până sus, la cumpăna apelor; nu văd semne că s-ar continua lucrările. Coborârea rămânând, desigur, în sarcina judeţului Neamţ, care mai are pe suflet şi o bună porţiune cu asfalt ştirb pe valea Bistriţei. Oricum, dinspre partea Sucevei, drumul până sus este practicabil şi vreau să cred că revenirea lui Flutur (căruia cred că i se datorează în bună măsură spectaculoasa trecere asfaltată a Rarăului, precum şi alte utile modernizări ale reţelei de drumuri) va duce până la capăt ceea ce, deocamdată, pare uitat. Precum şi, nădăjduiesc, etern şi ruşinos oropsita şosea Iacobeni-Borşa...

Dar să revin la hribi: până la urmă, i-am găsit pe laturile un pârâu secat, ce pare a se fi năpustit învolburat, cu câteva zile în urmă, cărând buşteni şi pietroaie către Suha Mare. Hribi tineri, zdraveni, ochioşi, mari şi mici, prezenţi cu zecile la datorie. Aşa că, urmând drumul iniţiatic al Vitoriei Lipan din „Baltagul”, m-am procopsit cu cea mai frumoasă recoltă de hribi din ultimii ani, cu un snop de margarete şi-o gură de aer mai răcoros, mai proaspăt şi mai înmiresmat decât oriunde. O precizare înainte de a încheia: unele repere le-am menţionat la derută, nu pierdeţi timpul căutând pe-acolo, e secretul meu... profesional, doar acuşi ies hribii toamnei...