Mircea Radu IACOBAN

Sărbătoarea şahistă de la Iaşi, transmisă sâmbătă în direct de TVR, s-a nimerit să se petreacă într-un moment aniversar: în urmă cu 90 de ani apărea, sub direcţiunea lui Mihail Sadoveanu, cea dintâi revistă românească de şah. Tot „Conu̕ Mihai” înfiinţase, în 1923, şi primul cerc de şah românesc. Vreme de 11 ani, şi înainte şi după 1944, autorul „Neamului Şoimăreştilor” a condus Federaţia Română de Şah. De unde se vede că, în binecuvântatul spaţiu mioritic, încă o aventură a spiritului, de această dată şahul, are semnificative antecedente ieşene! Inventat de indieni cu multe veacuri înainte de Hristos, incitantul „sport al minţii” n-a îmbătrânit, nu i s-au schimbat regulile, nu s-a demonetizat şi nimeni nu şi-a propus să-l îmbunătăţească vreodată. Comentariul lui Sadoveanu: „Au pierit împărăţiile, s-au risipit aşezările oamenilor, s-au schimbat alcătuirile noroadelor, s-au primenit zeii, dar şahul a rămas. E o instituţie divină. Ar părea o ştiinţă, dacă n-ar fi aşa de mult joc. Pare joc, însă e mai mult decât atât. Îndrăznesc a afirma că brahmanul cel vechi a pus în jocul lui nu numai învăţături pentru timpul său, ci şi provocări pentru viitorime.”

Chiar o fi vorba despre un sport? Despre „sportul minţii” adică? Algebra superioară n-o fi sport al minţii? Federaţie de Algebră n-avem... Am jucat, o vreme, şah cu computerul. O fiară: bate fără milă şi fără ruşine. Mai poate fi substituit adversarul, în vreun sport, cu cipurile şi tranzistorii computerelor? Nu, în nici unul, ceea ce ar putea duce la concluzia că şahul nu-i chiar sport. Dar, la urma urmei, această discuţie nu poate duce nicăieri. Şahul a fost şi rămâne o bucurie dăruită omenirii de stră-strămoşi, înscriindu-se printre descoperirile fundamentale ale inteligenţei, cum ar fi roata, busola, forţa aburului, logaritmii. Sadoveanu îi identifică şi alte nebănuite semnificaţii, examinând rolul şi locul fiecărei piese, într-o simbolistică sui-generis. „Pionii stau înainte. Ei sunt prostimea, împinsă totdeauna la sacrificiu (…) Pionul umil, care înaintează (n.n.: pas cu pas) pe tablă şi ajunge în casa a opta, devenind mare dregător, arată dreptul valorii personale, într-un timp în care nobleţea afirma alte argumente. Un asemenea pion pune într-o situaţie tragică pe un rege de şah, spre a dovedi regelui că trebuie să-şi plece fruntea în faţa unei mari personalităţi (…) Sfetnicului de lângă părechea regală unuia îi zic nebun, alţii, episcop. Într-adevăr, nebunul are viclenii şi priviri piezişe, iar clericii dau lovituri ascunse. Numai împăratului i se cuvine să se folosească de ele; oamenilor de rând le sânt totdeauna vătămătoare. Turnul de şah, care exprimă forţa, merge drept şi dă lovituri teribile, dar e cel mai depărtat de Măria Sa, căci împăratul nu trebuie să-şi folosească forţa decât când a istovit celelalte mijloace…”

Şi o concluzie-corolar: „Cea mai mare învăţătură pe care ne-o oferă şahul este că numai cele spirituale durează.” Delicioase „regulile chibiţului”, stabilite tot de Sadoveanu. Decalogul este versificat; iată distihurile: „1. Să tacă. 2. Gesturi să nu facă. 3. Orice sfat să lese. 4. Să n-atingă piese. 5. Să nu fredoneze. 6. Să n-aprecieze. 7. Să nu facă glume. 8. Să nu ne afume. 9. Să nu facă semn. 10. Să fie de lemn.”

Izvoarele istorice spun că, în zona Moldovei, şahul s-a aflat totdeauna la mare cinste. În saloanele Casei Roznovanu, îl juca îndârjit şi Cneazul Potemkin, în compania graţioasei (şi infidelei) soţii a ambasadorului Poloniei. Cică – mai spun însemnările unor călători străini - prea cinstitele feţe boiereşti, silite să se „evropenizeze” renunţând la bărbi, anteriu şi işlic, mai degrabă se prefăceau a şti despre ce-i vorba, spre a fi pe placul înaltului oaspete (care, tot „uitând” să plece de la Iaşi, s-a întors acasă în raclă). Până când şahul i-a prins şi l-au inclus, alături de nesfârşitele jocuri de cărţi, în protocoalele serale cu şerbet şi cafea turcească. Spre a-l uita, regăsi şi iar uita. L-au repus în drepturi scriitorii; contribuţia lui Sadoveanu n-ar trebui uitată. Din păcate, combatanţii redutabili joacă, acum, printre nori (Ioanid Romanescu şi Stelian Baboi de la Iaşi, Al. Căprariu de la Cluj, Laurenţiu Ulici şi Ion Hobană de la Bucureşti…) iar noi, caracuda rămasă, nu catadicsim să punem mâna pe-o carte şah, jucând cum ne taie capul şi redescoperind întâmplător, câteodată, apa caldă, America şi busola… Preşedintele Federaţiei Române de şah, Sorin Iacoban (nici o legătură de rudenie alta decât aceea că ne tragem amândoi din satele ascunse pe lângă dealurile Comăneştilor), a promis că, în toamnă, se vor aniversa oficial cei 90 de ani de la naşterea Revistei Române de Şah.

PS

Cât despre meciul de fotbal cu Albania, să lăsăm lucrurile să se aşeze, deocamdată aplicând întâia regulă a chibiţului: să tacă.