Mircea Radu IACOBAN

Comemorarea de la 15 iunie ne prilejuieşte întâlnirea cu o carte de restrânsă circulaţie, dar cu reală însemnătate în desluşirea tragicului sfârşit al poetului naţional (reiterez cu toată încrederea sintagma, ironizată de hiper-esteţii ce o consideră purtătoare de „naţionalism” subînţeles). Semnatarul cercetării intitulate „Mihai Eminescu – anii 1883-1889” s-a mai aflat în atenţia acestei rubrici ca autor de carte; este medic specialist psihiatru la Spitalul „Mavromati” din Botoşani şi doctorand la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj, cu o teză despre psihopatologie şi creativitate. Ca şi la prima recenzare, este de remarcat întâi de toate seriozitatea demersului critic, bogăţia informaţiei, neutralitatea analizei - de unde şi reţinerea în angajări polemice - precum şi fastuosul repertoriu bibliografic. De altfel, interesul deosebit al acestei cărţi rezidă tocmai în aceea că-i parcursă cvasitotalitatea surselor documentare, unele răscitate în tentative editoriale similare, altele foarte puţin şi fragmentar cunoscute; oricum, pentru întâia oară înmănunchiate între coperţile aceluiaşi op.

Sunt puse în pagină scrisori, jurnale intime, rapoarte medicale, declaraţii ale personajelor (şi personalităţilor) implicate, începând cu mărturiile contemporanilor şi terminând cu analizele din volumul colectiv „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, apărut anul trecut sub coordonarea lui Eugen Simion şi I. Popescu. Concluzia nu diferă de aceea a specialiştilor din 2015, dar aduce un consistent plus de argumente în susţinerea diagnosticului real, acela de „tulburare bipolară afectivă de tip 1”, cu excluderea ipotezei luesului (combătută încă din 1972 de ieşeanul I. Nica – vezi „Eminescu, structura somato-psihică”). Implicit se dovedeşte că-i de abandonat definitiv ipoteza senzaţionalistă potrivit căreia poetul n-a suferit niciodată de alienare, precum şi aserţiunea (în mare vogă!) asasinării premeditate cu temeiuri politice.

De altfel, toate supoziţiile de până acum, probabil, în esenţă, bine intenţionate, n-au cum nici umbri, nici adăuga strălucire operei eminesciene. Istoria literară însă este îndreptăţită, obligată chiar, să investigheze amănunţit zonele incerte ale biografiilor, aşa că strădaniile de descifrare a împrejurărilor morţii poetului continuă să aibă deplină legitimitate. Cum rezultă şi din această carte, pe Eminescu nu l-au ucis medicii, ci medicina. Care, în stadiul în care se afla la mijlocul sec. XIX, nu putea decât să bâjbâie, oferind „remedii” îndoielnice, dacă nu chiar nocive.

Din „Jurnalul” Harietei (14 ian. 1888) aflăm că bolnavul a luat, în trei luni, nu mai puţin de 1.200 de „hapuri de neapărată trebuinţă” (!), iar principalul „tratament” l-a constituit mereu hidroterapia, adică băi în apă la 25 de grade, „cât mai prelungite, chiar neîntrerupte” (la Ospiciul de la Mănăstirea Neamţ se adăuga şi „bătaia cu frânghia udă”)! Frecţiile, dar şi injecţiile, plus instilaţiile cu atât de primejdiosul mercur, n-aveau legătură cu starea psihică a pacientului, ci încercau să vindece ulceraţiile bănuite a fi gome sifilitice – de fapt, un erythem nodosum rheumaticum. Încă de pe atunci, medicul curant Tomescu opina că „Eminescu n-a fost sifilitic, ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată profesată de o şcoală germană, că paralizia generală este totdeauna o manifestare sifilitică.” Mai degrabă, crede Tomescu, cauza pare a fi „surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.” Altfel spus, acţionează o dură şi nedreaptă lege a compensaţiilor: producţia intelectuală de mare excepţie implică un consum nervos ce poate duce până la afectarea gravă a capacităţilor psihice.

Hotărâtoare pot fi şi tarele ereditare. Fraţi ai lui Eminescu au suferit de „alienaţie a minţii” – Şerban s-a împuşcat fără explicaţie, iar Nicolae şi Iorgu (pare-se, şi Harieta) s-au sinucis la rândul lor. Urmaşii au continuat damnatul tipar familial: amândoi feciorii surorii Aglae, Ioan şi George, au ajuns în ospicii, ca şi Petru şi Vasile, nepoţi „căzuţi în sminteală”. Asta-i realitatea, nu poate fi ascunsă. O dezvăluie în amănunţime o carte tristă, ce descrie pas cu pas, necruţător, evoluţia bolii, sau mai bine zis a bolilor. Care, azi, se pot trata onorabil şi, mai ales, eficient!

Bogdan C.S. Pârvu izbuteşte, chiar dacă nu şi-a propus, să contribuie decisiv la risipirea unor „basne” mai vechi (luesul) şi mai noi (respingerea evidenţei alienării, asasinatul politic) ce maculează amintirea unui destin pe cât de tragic, pe atât de luminos într-ale creaţiei.

P.S.

„Generalul armatei moarte” se intitulează un foarte cunoscut roman al scriitorului albanez Ismail Kadare. Titlul se potriveşte mănuşă neajutoratului selecţioner Iordănescu. Generalul a comandat o armată moartă, el însuşi arătând că-i rezervist într-ale spiritului, de o uimitoare mediocritate. Urmăriţi-l în conferinţele de presă şi veţi vedea că-i maestrul banalităţilor şi poncifelor, iar de-l întrebi cât e ceasul, îţi răspunde că mâine plouă. Naţionala noastră a jucat absolut haotic, fără urmă de idee, cu singurul ţel al centrărilor oarbe, ca-n liga a VII-a. Poate n-avem fotbalişti geniali, dar cu asemenea antrenor n-om sări niciodată mai sus de genunchiul broaştei! Am izbutit un egal chinuit cu Elveţia (de fapt, cu Albania II). Ce-om păţi cu Albania I?