Mircea Radu IACOBAN

Praştia mioritică era cât pe ce să cotonogească Goliatul francez! Evra: „Am câştigat acest meci cu durere.” „Le Parisien”: „Succes născut în durere.” „Le Monde”: „Afacerea se putea termina foarte urât!” „The Mirror”: „Cei care subestimează România o fac pe riscul lor.” N-am fost nici miei, nici zmei, dar nici nu ne-am făcut de râs. În sinea noastră, deşi evocam eventualitatea unei minuni, nu prea credeam în ea – şi cât de aproape am fost s-o prindem de brăcinar! Nu credea nici lumea hârşită a fotbalului european, deprinsă să acorde şansele victoriei în funcţie de adiţionarea milioanelor de euro reprezentând valoarea de piaţă cumulată a echipierilor. Am „murit frumos” pe Stade de France, chiar dacă „France football” consideră că tricolorii au evoluat cam de nota 4 (Tătăruşanu, Chiricheş, Hoban, Pintilii), un amărât de 5 fiind acordat doar lui Săpunaru. Mi-am zis că-s notele până la 5, ca pe vremuri în URSS, dar nu, Payet primeşte (altfel, pe merit) 9. Care va să zică, Franţa a bătut trudnic, în minutul 88, o echipă de nota 4-5?

Acreala din pixul gazetarului se-ntoarce împotriva Franţei – ce merite mai ai când învingi nişte amărâţi de repetenţi? Adevărat, Tătăruşanu n-a lăsat impresia că-i totdeauna „în meci”, dar nici de nota 4 n-a fost. Păcat de primul gol, primit aiurea: dacă nu vâna faultul, Păsărilă putea, simplu, respinge. Dar câtă vreme şi Giroud recunoaşte („se putea fluiera”), nu-i putem reproşa golul – poate la cel de al doilea s-a aflat prea ieşit din poartă – şutul rămânând oricum imparabil... Alte reacţii din presa „răsfoită” pe net: „L’ Equipe” – „Naţionala României, solidă şi disciplinată”; interesantă şi o a doua declaraţie a lui Evra: „Românii au alergat ca nebunii, aveai impresia că-s 12 pe teren.” De unde se vede că voinţa, dăruirea şi spiritul de echipă pot face faţă unei solicitări anticipat disproporţionate, echilibrând prin travaliu dârz un meci cu un solist.

Dar, ce a fost, a fost. Mă tem mai tare de meciul cu Albanoelveţia. Stranie situaţie: zece jucători din lotul Albaniei sunt născuţi sau stabiliţi în Elveţia şi cinci albanezi (sau Kosovari) joacă în Naţionala Ţării Cantoanelor! Meciul de sâmbătă a părut mai degrabă un război fratricid. Chiar la propriu, câtă vreme albanezul Granit Xhaka a evoluat la elveţieni, iar frate-său Taulant, la albanezi. Nu s-a mai văzut niciodată aşa ceva (în tribună, mama celor doi a arborat un tricou jumătate cu culorile Elveţiei, cealaltă jumătate cu ale Albaniei)! Cunosc şi urmăresc de mult echipa Elveţiei (vârstnicii poate îşi amintesc acel 1-7 pe care l-am încasat în 1967 la Zürich, tot în Campionatul European, şi pe care am avut neplăcuta sarcină să-l transmit la Radio România): cu totul alt stil de fotbal etalează acum Elveţia! S-a „albanizat” – adică, joc dur, fără cruţare, la intimidare (unul din fraţii Xhaka chiar nu s-a sfiit să declare în presă: „Nu jucăm şah, ci fotbal. E un sport dur şi eu voi juca dur”). Ceea ce s-a şi întâmplat, soldându-se, sâmbătă, cu o eliminare şi un potop de cartonaşe galbene.

Apar, astfel, legitime îngrijorări privind confruntările cu Naţionala noastră. Cum vom face faţă, în condiţiile în care tendinţa generală (de sorginte britanică) în arbitraj îngăduie şi tolerează angajamentul dur, la limita regulamentului? Ca să nu mai vorbim despre faptul că şi elveţienii şi albanezii (tot una-s!) par a cunoaşte lecţia pasei mai bine ca noi (cel puţin aşa a apărut sâmbătă). Şi-mi amintesc spusele lui Covaci: „Arată-mi cum pasezi şi-ţi spun cât fotbal ştii.” Culmea, îi văd pe albanezi mai periculoşi decât elveţienii! Au un portar de excepţie (chiar dacă Berisha a primit golul în circumstanţe absolut identice cu Tătăruşanu), iar echipierii tratează fiecare fază la modul „totul sau nimic”, cu faultul primă opţiune. Avertisment: albanezii au avut în repriza a doua a meciului de sâmbătă, când au jucat cu om eliminat, o posesie mai bună decât în prima jumătate! Ar fi teribil de trist să fi ţinut onorabil piept Franţei, candidata nr. 1 la titlul continental, şi s-o încurcăm cu Albanoelveţia! Nici într-un caz noii adversari nu se cuvin luaţi la preţ de matineu. Nu-i înţelept nici să intrăm în capcana jocului brutal, fiindcă în gena noastră nu-i înscrisă răutatea crâncenă şi agresivă. Care poate fi, mâine, cheia jocului? Eu unul aş miza pe fineţurile lui Alibec şi Sânmărtean, introduşi amândoi barem în repriza a II-a: glezna fină contra toroipanului. Iordănescu îi vrea pe Torje şi Keşeru, semn că menţine, cum se vede, tot formula de exprimare din jocul de deschidere. Dea Domnul să fie bine! Altfel, dăm pe mere ceea ce (moral) am luat pe pere.