Mircea Radu IACOBAN

De două-trei ori pe zi, deasupra casei mele trecea elicopterul SMURD. Venind la aterizare, zbura jos şi se cutremurau ferestrele. Nu mai trece. S-a prăbuşit dincolo de Prut, încercând să salveze un român basarabean. Trei din cei patru eroi aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa. „Nu-s eroi!” – scrie pe net un viteaz ascuns sub pseudonimul „Cosma Răcoare” – „Doar n-o fi erou şi vatmanul ce moare într-un accident. Şi el e-n timpul serviciului, şi el e-n slujba noastră, a tuturor. Erou e cel ce se jertfeşte pentru ţară”… ş.a.m.d. Aşa o fi, numai că una-i să duci tramvaiul din staţie în staţie, şi alta-i să-ţi pierzi viaţa încercând să salvezi vieţi. De altfel, ieşenii care au bordat cu sute şi sute de coroane aleea de jumătate de kilometru ce urcă la „Eternitate” au validat eroismul salvatorilor mai convingător chiar decât decoraţiile prezidenţiale şi discursurile de la catafalcuri. Pe de altă parte, trebuie să concedem că în perceperea actului de eroism s-au produs mutaţii, pornind chiar de la accepţia istoriceşte consacrată.

Eroi, eroism, patrie, vitejie - mai avem nevoie de aceste noţiuni ”defazate” într-o epocă în care se practică insidios confuzia între patriotism şi naţionalism? Care ni-s eroii de azi? S-au deformat şi răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului ”eroism” îndepărtându-se de rigoarea definiţiei din DEX (”Capacitatea de a săvârşi fapte mari; vitejie, fel de acţiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată consideraţia şi compasiunea pentru militarii cu vieţi frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Sunt înmormântaţi ca eroi – ultimul gest generos pe care ţara îl face pentru cei care şi-au dat viaţa în pustietăţile asiatice. Sunt cu adevărat eroi? Au avut neşansa să se afle în blindatul spulberat de mină. Colegii lui rămaşi în viaţă nu-s la fel de eroi? Umberto Eco e cinic: ”Adevăratul erou este totdeauna un erou din greşeală; el visează să fie un laş cinstit, ca toţi ceilalţi”. Şi să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de soldă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care nu-i a lor, nu-i a noastră, dar îngăduie atât de necesara răsplată materială pentru familia în nevoi.

Întâmplarea în sine, pe care o invocă Eco, dacă întâmplare a fost, s-a speculat adesea propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmaşe. Ba nu! – susţine Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morţii cu morţii, viii, cu legendele. Am avut parte, în decembrie 1989, de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluţionarilor, după reţeta ilegaliştilor ”puţini am fost, mulţi am rămas!”, şi răsplătiţi indecent cu spaţii comerciale, îndemnizaţii, dote şi tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se însăşi ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: ”Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română s-a nutrit şi regenerat moral din sacrificiul răzeşilor, oştenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărăşeşti şi Oituz. Dar se şubrezeşte prestigiul armatei care şi-a blagoslovit cu epoleţi de colonel tot soiul de politicaştri! Caporalul moare în Afganistan, şmecherul capătă grad de colonel, vorba Chiriţei, ”stând pe tandur”! Mai poate avea veacul eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că ”O patrie fără eroi e ca o casă fără uşi”, în vreme ce iconoclastul Bertolt Brecht nu-i deloc de aceeaşi părere: ”Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepţie a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării şi labilităţii criteriilor? S-ar putea crede că mai aproape de eroism – o spun asumându-mi consecinţele – s-au aflat cândva legionarii. Un eroism naiv şi nociv, anacronic, îmbibat de misticism şi violenţă oarbă (”într-o mână ţineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare mai apropiat de temeiurile înseşi ale definiţiei şi ale viziunii unui Dimitrie Gusti (”Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sacrificiul de sine”).

Ce eroi vor putea naşte războaiele viitorului purtate pe butoane, făr-de încleştări la baionetă, tranşee, ambrazuri, făr-de îndemnuri ”Sărută-ţi copiii, părinţii şi fraţii / Şi-apoi să mergem la război”? Probabil că, în conflagraţiile viitorului, erou va fi declarat acela care va izbuti combinaţia de taste aptă să trimită drona exact în punctul X. Dar până atunci, mai este. Răgaz în care ar fi de folos să ne amintim ce scria Vlahuţă: ”Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate acestea am ţinut piept şi nu ne-am dat şi aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut aici…” Includ aici şi jertfa celor prăbuşiţi cu elicopterul SMURD pe pământul românesc de peste Prut.

Eroi au fost. Mai sunt încă. Vor mai fi.