Mircea Radu IACOBAN

Urlă toată presa: a şaptea oară a fost premiat urletul lui Ilie Dobre, şi nu de oricine, ci de World Record Academy, instituţia care i-a acordat acum doi ani distincţia „de mare prestigiu internaţional” „Omul anului 2014 în media” şi care din nou apreciază la superlativ originala prestaţie radiofonică mioritică. După cum scrie Realitatea, „Ilie Dobre este, oficial, cel mai de succes comentator sportiv de radio din lume”. Măi, să fie! Întrucât eu îl consider de departe… cel mai neavenit crainic sportiv de la noi (nu ştiu în restul lumii cum o fi), am încercat să aflu cât de „oficial”, de „mondial” şi de credibil este acest WRA şi cum este cu putinţă ca opinia unuia ce a practicat cândva respectiva profesie, radio-gazetăria sportivă adică, să fie diametral opusă aceleia a specialiştilor din Miami, constant vrăjiţi de isprava lui Dobre – inimitabilul răcnet de 35,6 secunde pentru a „descrie” un gol dintr-o răsuflare.

Eroare de la bun început: un ţipăt supramodulat controlat cu cronometrul nu „descrie” nimic, fiindcă valoarea unei prestaţii intelectuale nu se măsoară cu cotul. După Dobre, toate golurile ar fi la fel, fiindcă agresarea urechilor şi a răbdării ascultătorului este aceeaşi şi la golul golurilor, care consfinţeşte marea victorie a campionatului, şi la autogolul de la 3-0, când meciul este de mult jucat. Să fim, totuşi, îngăduitori: crainicul cu temperament vulcanic o fi având poate chiar şi fani dispuşi să creadă că performanţa gazetărească ţine de capacitatea foalelor. Mult mai suspect este însă modul în care World Record Academy acordă râvnitele certificate de record. După cum aflăm de pe site-ul „prestigioasei” firme particulare din Miami (wrc2015@worldrecordacademy), „Puteţi comanda la noi, contra cost, certificatul Dvs. de record mondial.” Condiţia esenţială: „declaraţia sub jurământ că cele de mai sus sunt adevărate şi corecte conform cunoştinţelor mele” (s-o fi jurând prin corespondenţă, cu Biblia pe masă). Este vorba, deci, despre o firmă care scoate bani frumuşei comercializând certificate de record mondial la cererea clientului! De pe aceeaşi adresă de internet puteţi afla şi ce colegi de performanţă are Dobre, atestaţi la fel de oficial de WRA: „cel mai lung penis” (fericitul posesor: sud-americanul Roberto Esquival Cabrera), „cel mai lung castravete”, „cea mai mare tocană de linte”, „cea mai mare sculptură în brânză”, „cea mai mare pictură dedicată unei pisici”, „cel mai mare şpriţ Aperol”, „cei mai mulţi miei prăjiţi simultan”, „cele mai multe cutii lipite de un cap uman”, „cel mai rapid mers cu spatele”, „cea mai mare sticlă de limonadă”, „cea mai mare oală de fasole” (a fiert în Macedonia), „cei mai lungi tăiţei tăiaţi manual” ş.a.m.d.

Performanţa confratelui nostru (care a făcut greva foamei pentru a nu fi dat afară din radio ca incompetent) se înscrie logic şi firesc în lista marilor isprăvi „oficial” validate de WRA, „cea mai prestigioasă Academie a recordurilor”, dar Ilie Dobre mai deţine încă unul, şi el încununat cu onorantul certificat (se pare că are abonament la WRA): a publicat cele mai multe cărţi. Cât se poate de adevărat: iată, deşi sunt autorul celei dintâi cărţi a unui comentator sportiv („Cu microfonul în buzunar” – 1969), de-a lungul anilor n-am putut ţine ritmul şi m-a întrecut de departe, semnând pe coperta a nu mai puţin de 43 de opuri! Recunosc: nu le-am citit. Iată câteva titluri: „Fane Iovan – o stea ce sclipeşte lângă şinele Giuleştiului” (1994), „Jean Vlădoiu, o stea printre stele” (1996), „Benone Sinulescu şi glasul său fermecat” (2008), ba semnează chiar şi un roman, „Paradisul însângerat”. Probabil, o fi şi membru al Uniunii Scriitorilor – de ce nu?… Trebuia să-şi fi omologat şi recordul „cele mai multe cărţi într-un an”: patru în 2000, patru în 2001, cinci în 2003, patru în 2008. Nici în puşcărie, unde este timp berechet pentru exercitarea voluptăţii autorlâcului, nu s-au înregistrat asemenea formidabile performanţe! Care să fie raportul cantitate/calitate - câtă vreme în transmisiile îngălate şi poticnite comentatorul întoarce pe faţă şi pe dos câteva zeci de cuvinţele şi nu-şi duce frazele până la capăt, fiind greu de priceput ce se petrece pe teren până la explozia performantului urlet de valoare mondială - greu de bănuit. Va trebui să-i citesc barem una dintre cărţi – ca să vezi dacă un ou este bun sau stricat nu trebuie să-l mănânci tot… Regret că n-am avut inspiraţia, oricât ar fi costat, să cer la WRA certificarea performanţei inverse: cea mai lungă tăcere radio. În 1967, transmiţând de la Zürich un meci al Naţionalei, am rostit propoziţia „dragi ascultători, nu ştiu ce să vă mai spun!” Era 7-0 pentru elveţieni şi n-am mai scos o vorbă minute bune. Aş fi dispus să-l mai ascult pe performerul mondial cu condiţia ca, la Europene, să aibă motivaţie pentru cât mai multe urlete în meciul cu Elveţia. Altfel, cum îi aud vocea, schimb postul. La urma urmei, dreptul meu: şi eu sunt Radio România.