Mircea Radu IACOBAN

Geo Bogza era fascinat de Mizil. A descins 175 de minute în 1938, spre a izbuti unul dintre cele mai galonate reportaje ale gazetăriei române. Eu unul – evident, păstrând proporţiile – petrec la fiecare sfârşit de mai 125 de minute la Năsăud: plec din Iaşi în zori, cu IR 1833, şi mă întorc noaptea, cu 1834. Ditamai tren de lung parcurs, acceleratul Iaşi-Timişoara, poreclit Transsiberianul, gâfâie 17 ore pe şine fără a oferi călătorului posibilitatea unui confort mai acătării, la clasa I. Aş, iluzie! Toate vagoanele de-a doua sunt, de fapt, de clasa I: şase fotolii în compartiment, aer condiţionat, tot dichisul. Cele două garnituri-pereche aparţin regionalei Timişoara: încă o dată se vede că o fi venind lumina de la răsărit, dar civilizaţia, din direcţia cealaltă vine... Nu cunosc pe nimeni în Năsăud. Fac drumul în fiecare an doar din drag de Bucovina, aflată în cel mai fast şi mai spectaculos anotimp al Ţării de Sus: totul e-n floare. Câmpurile ieşene sunt bordate de maci: nici într-un an n-am văzut asemenea revărsare sângerie. Babele spun că-i de rău augur: prea mult roşu carmin prevesteşte sânge, da-mi place să cred că floarea-i floare şi nu poate aduce decât bucurie ochiului şi sufletului.

Ruginoasa, comuna familiei Cuza, pare înecată în valuri de spumă albă: a înflorit victorios salcâmul, copacul sărăciei. Clipa lui de glorie: odată-n an domină spectacolul generos al primăverii moldave, înmiresmând satele şi presărând horbota ce ascunde sărăcia ogrăzii ruralului românesc. De pe la Lucăceşti în sus, e rândul margaretelor să personifice izbânda deplină a primăverii: pretutindeni întregi postate albe, de parcă cineva a semănat floarea dinadins. Ici-colo se iţeşte o ciudată steluţă galbenă, nu ştiu cum i se spune: în zori era închisă; pe măsură ce se ridică soarele, îşi deschide petalele sidefate. Spre seară, la întoarcere, n-o mai vezi: vieţuieşte cu adevărat doar în lumină plină.

Alte pete colorate, de astă dată agresive: sumedenie de afişe electorale, lipite până şi pe copacii din livezi. Din chenarul cu siglă de partid te salută sumedenie de figuri zâmbăreţe: vin alegerile! Numai că mie unul nimic nu mi se pare mai important, mai sărbătoresc, mai românesc, mai profund în semnificaţii şi mai dătător de speranţe decât izbânda mugurelui şi ivirea florii. În rest, toate mărunţişurile politicalelor pălesc şi devin insignifiante câtă vreme frunza e umedă, tânără şi curată... La Năsăud, primul drum, ca-n fiecare an, îl fac la unicul chioşc de ziare. Citez din Bogza: „Ziarul cutare nu-l aveţi?” „Nu, nu ne mai vine”, fiindcă la Năsăud 2016 e ca la Mizil în 1938. Nu găsesc decât „Mesagerul” bistriţean. Fireşte, în preajma zilei votării, toate paginile sunt ornate cu pozele celor care anunţă, obligatoriu, „schimbarea” (n-am întâlnit nicăieri vreun candidat care să promită că va păstra ceea ce-i bun, spre a consolida mult-puţinul izbutit până acum!), plus tone de binefaceri rurale. Cum ar fi reţea wireless gratuită în toate satele comunei Dumitra, validarea oficială a ipotezei că în Colibiţa se respiră cel mai pur aer din Europa, amenajarea unui parc de aventură în pădurea Hâga (Ilva Mare), pârtie de schi la Maieru şi, bineînţeles, un tsunami de asfalt revărsat până-n matca ultimului drum din cel mai pricăjit cătun. Cum să nu te muţi la ţară? Mai aflăm, din „Mesagerul”, că, la Zoreni, a fost dezvelit „Monumentul Ţăranului Român”, prilej cu care au luat cuvântul felurite notabilităţi, şi, cum era de aşteptat... nici un ţăran român. Ultimul să fi fost cel ridicat pe soclu? Nu de alta, dar există practica nemuririi în marmură a unor ultimi reprezentanţi rămaşi în istorie: Ultimul Străjer al Capitalei (1921), ultimul soldat japonez uitat 30 de ani în junglă (Hiroo Onoda), ultimul zbor al lui Vlaicu (1913) ş.a.m.d. În Discursul de recepţie la Academie, Rebreanu, fiu al acestor meleaguri, considera „ţăranul român - argumentul cel mai viu şi mai puternic al autohtoniei noastre”. Nu-l vedea trudind încovoiat peste straturile de căpşuni din Spania: „Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie (...) smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore scos din rădăcini.” Cum se vede, azi toate s-au schimbat, de unde şi întrebarea cât de ţărani or mai fi ţăranii noştri?

Bine măcar că s-a edificat monumentul!