Mircea Radu IACOBAN

Acum 45 de ani, în mai 1971, apărea la „Junimea” ieşeană o carte de mare excepţie: „Cronica de la Arbore” de Toader Hrib. De la trecerea autorului în nefiinţă se împlineşte un sfert de veac. Lumea l-a uitat pe Moş Toader, ctitorul unui muzeu unic în ruralul românesc şi autor al unei „cronici” bucovinene de copleşitoare sinceritate, originalitate, simplitate şi bună cuviinţă, pilduitoare lecţie privind modul în care satul bucovinean îşi înţelege locul şi rolul în „mersul istoriei” neamului. Cartea, tipărită în două ediţii, a rămas pe rafturile bibliotecilor (tot e ceva!), fără a se mai materializa proiectul traducerii în alte limbi, iar din Muzeu s-a ales praful şi pulberea. Trecute sau nu în scriptele Patrimoniului, exponatele au ajuns în posesia moştenitorilor. Care le-au risipit (inclusiv vândut) în cele patru vânturi. Casa, când am văzut-o ultima oară, părea lăcaş de stafii. Nepoata, Stela Cotleţ, a dat vina pe vecini (o ciudată intabulare aduce terenul în proprietatea nu ştiu cui...), dar şi pe autorităţi: „Eu nu mă mai ocup de această casă şi nici n-o mai deschid. Decât s-o deschid în Arbore, mai bine o mut în altă parte, dar în acel loc nu mă mai întorc.” Asta e: nimic de făcut, legea îi dă dreptul.

Prin 2007, am cunoscut un tânăr arborean, înrudit de departe cu Moş Toader, pasionat de istorie şi dornic să readucă la viaţă Muzeul („pun la bătaie toate resursele mele şi ale familiei mele: este ceva la care ţin extrem de mult”). Bineînţeles că nu s-a aflat o cale legală, iar moştenitorii, cum era de aşteptat, s-au opus... Dar faţă de cât patrimoniu s-a pierdut în ţara noastră, episodul de la Arbore e-o măruntă picătură într-un tulbure ocean. Şi nu putem imputa risipirea inventarului unor ţărani ce au moştenit mica avere a ultimului cronicar moldav, dar nu şi preţuirea lui pentru istoria vetrei strămoşeşti. La urma urmei, nu-i decât o „ruşinică” faţă de marea ruşine a înstrăinării suspecte de nepreţuite valori naţionale.

Onorabilă în intenţie, aplicarea principiului „restitutio in integrum” a adus la faţă de cortină indivizi ce se doreau mai catolici decât Papa şi mai anticomunişti decât Hitler, mânaţi de isterica grabă românească a înregistrării în trendul momentului. În toate celelalte ţări fost comuniste s-a acţionat cu înţelepciune şi fără patimă revanşardă, întotdeauna cu gândul la prezervarea tezaurului naţional, trudnic constituit şi lesne de cadorisit atât celor îndreptăţiţi, cât şi escrocilor fără frontiere. În Ungaria nu s-a retrocedat şi nu se retrocedează nimic în natură, iar despăgubirile au fost plafonate: maximum 50.000 de euro pentru locuinţe şi 250.000 de euro pentru întreprinderi. Atât şi nimic mai mult! În Polonia nu a fost votată nici până azi o lege a retrocedărilor. În Bulgaria se restituie imobile numai cetăţenilor bulgari, cu domiciliul în Bulgaria, şi doar dacă-s nelocuite. Noi am dat plocon castelul de la Arcuş, unde a funcţionat decenii în şir Centrul de cultură Covasna, unor bănuiţi moştenitori din ... Africa de Sud, pe care nu i-a văzut nimeni, şi-n temeiul dubiosului certificat de moştenitor emis de un notar ulterior condamnat pentru diverse alte escrocherii. Castelul Goga de la Ciucea, donat cu acte în regulă statului român (care a îndeplinit strict condiţiile donaţiei) ajunge în posesia unor strănepoţi de frate ai soţiei poetului, proprietari acum şi ai mormintelor lui Octavian şi Veturia Goga!

Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea s-a retrocedat şi el aiurea, fiindcă n-a fost niciodată confiscat de stat, ci donat în toată regula, cu act notarial. A fost dat pe daiboj Palatul Culturii din Sighetu Marmaţiei, construit prin chetă publică în 1907. Muzeul etnografic şi Muzeul de artă din Braşov s-au închis în aşteptarea deciziei noilor proprietari. Muzeul Brukenthal de la Sibiu, cu întreg fabulosul său patrimoniu, se spune că ar fi fost cedat ca urmare a unui troc preelectoral. Muzeul Farmaciei, retrocedat, a fost imediat vândut cu 800.000 de euro; spre închiriere sau vânzare este oferit şi Muzeul teatrului din Iaşi (în anul în care se împlinesc 200 de ani de teatru românesc!). Muzeul literaturii, de la Bucureşti, a fost şi el evacuat – cum să înţelegem toate astea, câtă vreme este legiferată obligaţia menţinerii aceleiaşi destinaţii a obiectivului vreme de 10 ani? Şi de ce nu şi-a exercitat statul dreptul de preemţiune garantat de art. 17 al Legii 10/2001? Prevalează legea, sau tocmeala?

110 muzee din 77 de localităţi au pierdut sau sunt în pericol să-şi piardă sediile. Alte 63 de instituţii de cultură (biblioteci, filarmonici, centre de cultură) au devenit chiriaşe în propriile imobile, ades în baza unor acte contestabile şi unor chichiţe avocăţeşti, fără ca statul să prezinte nota reparaţiilor capitale şi investiţiilor ulterioare – de multe ori „întâmplându-se” ca reprezentantul actualului proprietar, adică statul, să nu se prezinte la procesul ce hotăra retrocedarea! Ca la noi, la nimenea!

Aşa că, vizavi de nesimţirea naţională în care s-au decis nu puţine retrocedări, dispariţia Muzeului Toader Hrib pare că nici nu-i de luat în seamă. Inclusiv de cei care au crezut sincer în sacralitatea unui principiu (restitutio in integrum), spre a-l vedea eşuat în derizoriul mânăriilor de tot felul.