Mircea Radu IACOBAN

La ceasul apariţiei acestui articol, colegul meu de bancă Ion Grigore a coborât în lumea subpământurilor moldave, înmormântat fiind în preajma bisericii cu patru turle ctitorită la 1846 în Liteni, satul Corni, de legendarul boier Răftivanu, cel care, la 1877, şi-a pus trupa pavăză în jurul lui Carol I. (Impetuos şi imprudent, întâiul nostru rege era primejduit să cadă într-o încercuire turcă. Acţionând fără ordin, ofiţerul Răftivanu s-a ales cu un proces de les-majestate, soldat, până la urmă, cu... decorarea acuzatului...) Câte nu m-au legat de Ion Grigore! La Liceul de băieţi din Suceava, eram aşezaţi în bănci după ordinea catalogului, adică, alfabetic. Nici acum nu ştiu foarte exact care-i era, de fapt, numele de familie, Ion sau Grigore; îl strigam „Ioane” sau „Grig” şi răspundea la fel.

De la el am aflat, între altele, şi povestea clopotului aşezat încă în 1847 într-una din cele patru turle, clopot care bătea fără osteneală, socotea Grig, de 110 ani. Iată că a venit vremea să-şi prelingă dangătul tânguios peste colinele de la Corni şi după scurgerea a 170 de ani, la trecerea în nefiinţă a unuia din cei mai mari pictori români – Ion Grigore. Care, în bună măsură, îşi datorează aflarea vocaţiei profesorului de desen de la Liceul „Ştefan cel Mare”, D. Loghin, el însuşi pictor de şevalet, câteodată şi sculptor în lemn, cu expoziţii şi albume publicate. Nu se ţinea mai deloc de rigorile programei analitice (cum nici ceilalţi dascăli ai noştri n-o prea făceau): prima lui grijă era să identifice stropul de talent în mulţimea de elevi sărăcuţi şi necăjiţi care, sâmbăta, primeau mult aşteptata vizită a părinţilor de la ţară veniţi cu merinde – parcă văd şi acum aliniate lângă gardul de lemn al internatului căruţele cu cai şi carele cu boi...

Devenit renumit pictor şi profesor la Academia bucureşteană de arte, Grigore a dovedit că nu şi-a uitat nici ucenicia pe băncile şcolii şi nici colegii, fiind prezent când s-a citi catalogul la toate întâlnirile promoţiei 1957. Pentru întâia oară, va absenta în această toamnă... Târziu, peste decenii, iar aveam să-l întâlnesc pe Grigore: l-am aflat pictând biserica din satul strămoşilor mei, Comăneşti. Enoriaşii spun că lucra în adevărată transă: nu mai vedea şi nu mai reacţiona la nimic altceva din jur. În anecdotica locului se povesteşte că, într-o bună zi, l-au zărit încălţat cu un pantof negru şi cu altul maro – nu-i de râs, artiştii autentici au dat ades astfel de semnale ale absenţei de la lumeştile preocupări cotidiene atunci când s-au cufundat deplin în universul magic al propriei creaţii. I-am mijlocit ultima lui expoziţie ieşeană la Galeriile „Dana”, şi cum criticul menţionat pe afiş devenise indisponibil, a trebuit să oficiez la vernisaj. Nu posed limbajul extatic şi instrumentarul fastidios al criticii plastice, aşa că am încercat doar să identific, într-o cheie fatalmente mai terestră, datele ce individualizează o operă profund originală, în virtutea căreia Ion Grigore este greu de aşezat în obişnuitele descendenţe autoritare. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o foarte personală sinteză, străluminată de un pseudopointilism aburit, fermecător şi inconfundabil, cu irizări ale artei naive, într-o cromatică proprie fiecărei teme ridicate în ramă şi-ntr-o geometrie straniu modificată, ce te duce cu gândul la rigorile unui bizantinism aspru, dar, totodată, miraculos de cald.

Universul picturii sale rămâne consistent nutrit din miracolul ruralului moldav, nu lipsit de un anume mister, mai totdeauna înfiripat în jurul siluetei bisericii satului (cineva observa inspirat că Ion Grigore „păşeşte în universalitate fără complexe, natural şi smerit, ca într-o biserică la liturghie, încălţat în opincile strămoşeşti de duminică”). Iată şi opinia autorului acestei picturi cu virtuţi de clasicizare despre arta tânără: „Adevărata artă este perenă, nu modernă. În artă există frumos şi urât, bine şi rău, moral şi imoral”. Atât! Grigore a păşit dincolo şi de bine şi de rău, în dangătul clopotului secular de la Corni... Nu-s mare colecţionar de pictură; oricum, totdeauna mă voi bucura că, între tablourile păstrate la loc de cinste, am putut aşeza „Uliţă la Comăneşti” de Ion Grigore. Un „acasă” adus acasă...

P.S.

La începutul acestei săptămâni, după un lung taifas cu Dorel Vişan, am aflat că în intenţia unui regizor româno-american se află realizarea unui film artistic de lungmetraj ce-l va avea drept personaj principal pe Ceauşescu. Producătorul a făcut prospecţii în perimetrul artei interpretative şi a hotărât ca rolul „eroului între eroi” să-i fie încredinţat lui Dorel Vişan. Decizie inspirată, fiind vorba despre cel mai valoros actor român de film al momentului. Dar ştiţi pe cine o vrea în rolul Coanei Leana? N-o să credeţi: pe Sofia Vicoveanca! Ceea ce trebuie văzut şi înţeles ca un semn de preţuire pentru evantaiul disponibilităţilor artistice ale Sofiei. Pe care, între altele, am ascultat-o recitând impecabil din lirica lui Grigore Vieru...