Mircea Radu IACOBAN

Am numărat coroanele depuse la catafalcul academicianului Cotea (vorba vine „la catafalc” – au fost orânduite afară, în jurul bisericii: n-ar fi încăput nici în Catedrala Mântuirii Neamului!): am ajuns la incredibila cifră de 144 – şi încă mai continuau să sosească! Câteva zeci trimise de instituţii şi oficialităţi din Iaşi, Bucureşti, Vrancea ş.m.a., dar cele mai multe din partea unor familii ieşene. Trăiesc de-o viaţă în Iaşi şi n-am mai întâlnit o manifestare a preţuirii unanime de asemenea proporţii, fiind cât se poate de întemeiată căutarea unei explicaţii. De regulă, numărul coroanelor şi ferparelor din gazetă este direct proporţional cu poziţia răposatului pe scara responsabilităţilor sociale. Cotea n-a deţinut alte funcţii decât cele legate de propria-i profesie. N-a căutat să obţină (şi nici n-avea nevoie) ceea ce se numeşte „sprijin politic”: fiu de ţăran din Vidra Vrancei, s-a ridicat prin propria-i trudă, unanim validată de cele mai prestigioase foruri ştiinţifice, într-o societate în care impostura a căpătat proporţii alarmante. Traiectoria Vidra Vrancea – Academia Română, parcursă după toate regulile şi cu toate îndreptăţirile, pare venită din altă lume, astfel dobândind implicit aură şi statut de model. De model putând servi şi comportamentul profesorului, ţinuta lui morală, întemeiată pe modestie, bună cuviinţă şi civilitate. N-am auzit niciodată, din gura lui Cotea, o vorbă de rău la adresa cuiva! Să adăugăm umorul hâtru, de extracţie ţărănească (voi detalia cu alt prilej), pentru a propune ipoteza că, într-o ţară şi-ntr-o vreme lipsite acut de modele, Cotea a fost perceput instinctiv ca posibil model. Şi omagiat, la marea despărţire, în consecinţă.

*

Aprilie fiind luna păcălelilor, mi-am îngăduit două şotii. Prima am publicat-o în „Convorbiri literare”, unde am argumentat cu maximă seriozitate teza asasinării lui Ion Creangă şi I.L. Caragiale. A doua, găzduită de „Monitorul” şi, mai apoi, de „Cronica veche”, comenta cu aceeaşi competentă seriozitate declaraţiile pe tema „Cartea – o tâmpenie!” puse delicios în undă de un anume grup satiric. M-am aşteptat la niscaiva reacţii. Nici una! Ceea ce înseamnă că ori temele nu interesează deloc (ceea ce ar fi trist) ori că şotiile au fost luate de bune (şi mai trist!), ori că acei care „s-au prins” nici n-au catadicsit să reacţioneze: greu să mai trezeşti interesul dacă articolul nu poartă sigla DNA! Fac, oricum, necesarele precizări.

*

Iar se spune că Gara Iţcani va fi reabilitată! Am înţeles că nepermisa întârziere are cel mai birocratic motiv cu putinţă: reparaţiile nu puteau fi autorizate fără un certificat de atestare. Iar clădirea aflându-se, la data construirii, pe teritoriul Austro-Ungariei, certificatul cu pricina ar putea fi găsit undeva, pe la Cernăuţi. Cică, până la urmă, s-a aflat. Bravos! Ucrainenii ne îngăduie să reparăm gara, monument istoric românesc! Dar tare mă tem că lucrările s-or poticni iar, pentru simplul motiv că-s doi titulari prezumtivi ai şantierului, Primăria Suceava şi Direcţia Regională CFR Iaşi. Într-unul din ei – nu spun în care – n-am încredere că l-ar mai ţine curelele spre a se avânta într-un astfel de proiect. Dea Domnul să mă înşel! Cât despre cei doi ani îngăduiţi pentru finalizarea reparaţiilor, hai să fim serioşi! Tot în doi ani trebuia reparată Gara Burdujeni. Şi a fost nevoie de şapte!

*

Drept să vă spun, nu mi se rupe inima după Eurovision, care a devenit o competiţie măcinată de aranjamente şi mişmaşuri. Mai ales după dezagreabila şi ridicola premiere a femeii cu barbă, am decis să ignor competiţia europeană căzută iremediabil din artistic în politic. Dar faptul că românii nu vor putea vedea la tv nici meciurile de acasă ale echipei naţionale, darămite Campionatul European, pur şi simplu mă oripilează. Ceauşescu, cât era el de zgârcit, niciodată n-a lăsat românii fără meciurile românilor! Poporul are nevoie de pâine şi circ: dacă-s probleme cu pâinea, lăsaţi-i barem circul! Ce-i aia „datorii istorice”? Vin de pe vremea lui Decebal sau descind din (i)responsabilităţi manageriale identificabile şi, la urma urmei, imputabile? Cum, românii n-or să vadă nici Olimpiada? Or fi vorbe mari, dar e musai să le spun: mă simt trădat de propria ţară!