Mircea Radu IACOBAN

Academicianul Valeriu Cotea s-a înecat cu o felie de portocală şi a murit cu trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani. Îi promisesem că-i voi fi alături de 11 mai, când Academia Română îl va sărbători oficial la Bucureşti; am scris şi un capitolaş din cartea pregătită la Editura Academiei – care, iată, din volum omagial se preschimbă în ultim şi întristat omagiu public adus celui mai mare oenolog român şi personajului Cotea, prototipul moldoveanului hâtru, inteligent, plin de bună cuviinţă şi modestie, om de ştiinţă meticulos şi dăruit, conviv fermecător şi orator înnăscut. Se pare că există o vamă dificil de trecut în pragul vârstelor rotunde înaintate: fostul nostru decan, profesorul Gavril Istrate, s-a poticnit definitiv cu aceleaşi trei săptămâni înainte de a împlini, şi mai emoţionant, 100 de ani; cartea ce i-o plănuiam nici n-a mai apărut... Ieşenii l-au respectat şi iubit pe Cotea nu numaidecât din pricina CV-ului său kilometric, doldora de distincţii şi onoruri naţionale şi internaţionale, cât mai ales pentru şarmul discursurilor sale calde, înţelepte, străluminate de ghiduşia unui haz aparte, de extracţie ţărănesc-vrânceană: amical adică, respectuos totdeauna şi cu reale virtuţi aforistice. Marea lui tristeţe, după cum mi-a mărturisit nu o dată, a fost aceea că, mai ales în ultimul an, boala (Parkinson) „i-a luat vorbirea”. Tocmai lui, cel ce strălucea totdeauna în agora! „Cum o să vorbesc la Academie?” – se întreba de-a dreptul panicat. Soarta i-a răspuns sec şi fără cruţare: nu, n-o să mai vorbească. L-a amuţit o felie de portocală! Dar, cum se va vedea, şi sistemul beteag de salvare românesc. Valeriu Cotea preţuia cu asupră de măsură cartea; nu numai scrierile sale, ci şi cartea ca fiinţă, zidită precum Ana lui Manole la temelia culturii lumii acesteia. Când şi-a lansat, la Cotnari, monografia podgoriei, ai fi zis eveniment continental, puhoi de faetoane, caravele şi limuzine potopind străvechiul târg! Din ultra elegantele maşini cu număr de Bucureşti, dar şi din toate cotloanele spaţiului mioritc, au început să debarce VIP-uri pe care nu izbuteşte să le adune împreună nici 1 Decembrie la Alba Iulia: prefecţi, primari, prezidentul Academiei Române cu tot staful academicesc, senatori şi deputaţi de toate culorile curcubeului, stareţi, scriitori, profesori universitari, oameni de radio şi tv, şefi şi şefuleţi reprezentând întreaga gamă a îndeletnicirilor şi responsabilităţilor omeneşti – mă rog, mai tot ce-i moţat în ţara asta şi-a dat întâlnire lângă Dealul lui Vodă la invitaţia lui Cotea. Se lansa o carte „grea”. Mai întâi la propriu; cântăreşte un kil şi două sute. Apoi, în esenţă, fiind un exemplu de tratare monografică exhaustivă, cum puţine sunt în literatura ştiinţifică românească şi, mă tem, încă şi mai puţine vor avea şansa în viitor să ajungă la tipar, fiindcă o asemenea întreprindere presupune costuri enorme şi răgaz îndelung necesar cercetării, elaborării şi punerii în pagină. Cu plăcută surprindere am descoperit în „Monografia Podgoriei Cotnari” şi secţiunea „rezonanţe istorice şi culturale”, unde se orânduiesc contribuţii la temă traversând secole, de la Cantemir la Mihai Ursachi – grăitoare pentru relaţia istoriceşte stabilită între spiritul cărturarilor şi duhul Cotnarilor... De câte ori îl vizitam pe academicianul Cotea, mă ducea în încăperea cu portretul mamei; tăcea o vreme, spre a-şi întoarce gândul la uliţa copilăriei din vestita comună vrânceană Vidra: „Noi am fost şapte fraţi, numai băieţi. Mama era socotită ca o a doua Babă Vrâncioaia” (personaj mitic, foarte prezent în foclorul locului)... Cotea mergea greu, vorbea greu, dar tot s-a străduit să-mi întoarcă din vizite: m-am pomenit cu el la uşa rezervei spitalului în care fusesem operat. Ce putea să-mi aducă? Desigur, struguri. Am stat de vorbă pe îndelete atunci şi mi-a vorbit mult despre învăţătorul satului (şi Cotea s-ar fi voit învăţător, „singurul din sat, în afară de preot, căruia lumea îi pupă mâna”, dar n-a fost să fie): „în afara alfabetului de la A la Z, ne-a învăţat respectul faţă de părinţi, respectul pentru cei mai în vârstă, dragostea de ţară”... Apelată la 112, Salvarea a ajuns după 26 de minute, „după ce s-a eliberat de la un alt caz”. 26 de minute, academicianul n-a respirat. Din păcate, Salvarea a venit fără medic la bord. O a doua ambulanţă, cu doctor (doar două maşini din toate Salvările au echipaj complet!) , a ajuns după 37 de minute, tot după ce „s-a eliberat de la alt caz”. Pacientul a fost resuscitat, dar i-au fost afectate funcţii esenţiale. Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi dispune de 66 autosanitare, 23 de medici, 166 asistenţi medicali, 163 de ambulanţieri. La rândul lui, SMURD are şi el 16 maşini, un elicopter, maşini de transportat victime multiple, maşini utilate pentru dezastre, cu un personal compus din 20 de medici, 30 de asistenţi şi 90 de paramedici. Totuşi, cel mai bine este să fii foarte atent când mănânci portocale.