Mircea Radu IACOBAN

Recunosc: din punct de vedere gazetăresc, discuţiile privind starea şi evoluţia limbii sunt plicticoase. Chiar teribil de plicticoase şi inatractive. La Filologie, eram terorizaţi de interminabilele liste de cuvinte ce trebuiau învăţate pe de rost: de la „camisia” la „cămaşă” s-a ajuns prin etapele... şi dă-i, şi dă-i! Una-i să ai în faţă fraze cu oarece sens şi alta-i să ţi se toarne şuvoaie de cuvinte disparate, urmând să memorizezi pe cât de mecanic, pe atât de inutil, sumedenia de transformări suferite, în timp, de cutare vorbuliţă. Singurul nostru profesor care nu dădea simplă citire cursului (nu l-am văzut niciodată cu vreo hârtiuţă în faţă!), Theofil Simenschy, ştia să ne capteze atenţia implicându-ne mai întâi în descifrarea unor mici şarade etimologice. Parcă-l văd scriind pe tablă sintagma „abuz, catharzis, vrednic de tânguire”, extrasă dintr-un document de epocă, spre a ilustra variile influenţe suferite de limba noastră prin veac. Primul cuvânt era împrumutat, desigur, din franceză, al doilea provenea din greacă, iar celelalte două, din etimoanele slave „vredinu” şi „tongovati”. Ţin minte şi acum exemplul, tocmai fiindcă textul avea un anume sens; dac-ar fi fost vorba de obişnuitele liste alcătuite fie cronologic, fie alfabetic, le-nghiţea de mult uitarea...

N-avem de ce pretinde mare interes pentru româna de odinioară, câtă vreme ne batem joc în aşa hal de cea de azi. Nu mi-am putut închipui că, vreodată, s-ar putea lăbărţa şi cuceri atât de victorioasă teren o tâmpenie cât Ceahlăul – absurditatea acelui CA ŞI incult – „eu, ca şi ministru” – pe care a adoptat-o în neştire românul insuficient instruit şi nesigur pe ceea ce (nu) ştie, dar iată că nimeni nu izbuteşte să smulgă buruiana ridicolă din stratul limbii naţiei! De fapt, nimeni nici nu pare a se omorî cu firea: o simplă atenţionare la radio şi tv ar fi de ajuns pentru dezrădăcinarea pălămidei, numai că nu-i de aşteptat, câtă vreme tocmai cele două instituţii-far au lansat şi întreţin aberaţia! Trudnic s-a ajuns la stadiul limbii literare de azi şi cât de iresponsabil o parazităm!

O adevărată „baie” de limbă veche românească – nu foarte de demult, doar de pe la jumătatea veacului XIX – prilejuieşte lectura a două cărţi total diferite: prima se referă la activitatea unui „precursor al modernizării societăţii româneşti – Carol Mihalic de Hodocin” (autor, D. Vitcu), iar cea de a doua, volum colectiv, celebrează împlinirea a 350 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Vasile Lupu, Mănăstirea Golia (nu-i chiar ctitoria voievodului, dar asta-i altă discuţie; oricum, i-ar ajunge, întru slavă, şi numai Trei Ierarhii!). Mediul bisericesc, cu precădere cel mănăstiresc, mai conservator şi imun la înnoirile propuse de Hodocin, personaj de factură renascentistă (despre limba scrierilor căruia Eminescu spunea că „e mai bună decât limba tuturor jurnalelor politice de azi”), a păstrat savoarea unică a graiului moldovenesc unor texte creditate cu totală inexpresivitate – simple inventare. Reproduc din listele de bunuri „catagrafiate” la Golia, în 1863: „patru patreturi cu privazurili poliite” (iată de ce Alecsandri, ori, mai bine zis, Miluţă Gheorghiu, în „Chiriţa”, vorbea cu foc de „patret”!), „unsprizăci bliduri de bucate”, „opt sfeşnici de alamă purtăreţe” (adică... mobile), „două policandre cu stecluţă câti cu opt fofeze di alamă”, „unsprizăci însă două farfurioare rătunde” (n-avem spaţiu pentru comentariul ce l-ar merita acest „unsprizăci însă două”; dar putem oferi lumeasca explicaţie pentru atât de prezentul „unsprizăci” în toate inventarele – se vede că, de-a lungul veacurilor, s-au ciobit şi descompletat duzinele de „bliduri”, „ceşcuţi” şi „pahară” din cuhnia şi trapeza mănăstirii...).

De-a dreptul înduioşătoare limba acestor inventare, purtătoare şi de sugestii privind universul monahic postsecularizare! Hodocin e mai „inginer”, mai „montanist”, mai tehnic, mai european. Eminescu aprecia la el mai ales sintaxa, dezbărată de construcţiile improprii limbii române, în special de model slav. În lexicul lui, unde procedează şi la vechi-noi derivări, încă se mai pot detecta oscilaţii în acceptarea neologismului, dar, fie şi cu forme încă neaşezate, limba se îmbogăţeşte şi se „deschide”: favoreşte (din fr., pentru „favorizează”), împoporări (din lat. populare), shoală (pentru „şcoală”), vase cu vapor (pentru vapoare cu aburi), scopos (pentru „scop”, din neogr. skopos), manufăptuiri (pentru manufacturi, din fr. manufacturer + a făptui), piatră-fier (pentru minereu de fier), minerii (pentru „mine”), sarniţe (pentru saline), rămâind (pentru „rămânând” – din acelaşi lat. remanere), împământări (pentru „plantări”), ţirculează (pentru circulă, din fr. circuler) ş.a.m.d. Două momente, aproape concomitente, în dezvoltarea limbii: unul al încremenirii dialectale, celălalt al necesarei deschideri către noi orizonturi. Merită din când în când, fie şi din simplă curiozitate, să ne amintim cum vorbeau strămoşii...