Mircea Radu IACOBAN

Pe vremea când zburam cu Li-2 nu-mi puteam închipui că, odată şi odată, mă va agasa uruitul avioanelor de linie moderne ce bâzâie zi şi noapte pe cerul Iaşilor. În anii ̓50, cursa Bucureşti-Iaşi-Bucureşti decola şi ateriza pe iarbă, pe un tăpşan de la marginea Tătăraşilor: nici nu-i zicea aeroport, ci aerodrom. „Terminalul” era o încăpere dintr-o căscioară a meteorologilor, mobilată cu două bănci şi câteva scaune din lemn. Mai era o garafă cu apă şi două căniţe de tinichea. Ca să ajungi la closet (că WC n-aveai de ce să-i spui) dădeai colţul casei şi intrai într-o grădină cu straturi de ceapă. Bătrânul avion Li-2 cu care ne-a fost cadorisit „marele prieten de la răsărit” era, de fapt, celebrul Douglas C-31 vag modificat. Moscova a cumpărat în 1936 primul lot de 21 de aparate, după care Douglas-ul a fost „localizat”, devenind „passajirskii samoliot 84”, apoi, Li-2. Cu câteva adaptări şi simplificări, Rusia a construit, după modelul american, aproape 5.000 de Li-2. Deloc graţios, burtosul avion avea o roată fixă în coadă şi, la aterizare, trecând peste muşuroaie, sălta din fund ca o raţă leşească.

Am o fotografie cu Li-2 şi la Salcea: în cadru apare şi o prietenoasă căprioară. probabil mascota aerodromului... Li-2 a făcut războiul ca bombardier mediu: ducea sub pântece patru bombe de câte un sfert de tonă şi, în cală, două de 500 kg. Citind cărţile despre Marele Război afli că se întâmplau ades regretabile boacăne din pricina desprinderii accidentale a bombelor din cleme taman unde nu trebuia...

Unul dintre avioanele ce ajungeau des la Iaşi era YR-CFI; îi ţin minte indicativul fiindcă-i ziceam „Controlul financiar intern”. Pe acoperiş i se distingea o rotocoală mare nituită, de altă nuanţă: acolo s-a aflat cândva turela mitraliorului. Cine ştie ce crâncene poveşti de război ar avea de istorisit supravieţuitorii lungului şi sângerosului drum către Berlin, parcurs iavaş-iavaş, în sute de reprize, cu 350 de km la oră! A scăpat şi de aviaţia de vânătoare nazistă, şi de loviturile antiaerienei, dar, urât sfârşit, avea să se prăbuşească în 1964 undeva, lângă Cugir. Nu-mi amintesc să fi văzut, în presă, vreo ştire. Încă-i bine: când YR-TAN a căzut în Valea Lotrioarei (1966), omorând toţi cei 24 de pasageri, cititorii „Scânteii” au fost informaţi că avionul efectua o cursă Braşov-Mamaia. N-a existat şi nici nu există aeroport la Braşov, nici la Mamaia, iar locul prăbuşirii se afla la 100 km vest de Braşov, nu est! Cine ştie ce „raţiuni de stat” au justificat mistificarea...

Adevărul este că Li-2-urile ruseşti, construite conform dictonul „tviordâi, krepkii, zdarovâi”, au avut parte de mult mai puţine evenimente tragice faţă de Douglas-ul similar – asta şi pentru că avionul american zbura pe tot mapamondul, în mii şi mii de exemplare, operat de companii diverse, cu personal navigant de îndoielnică pregătire. De altfel, Li-2 a zburat în China şi-n Vietnam până prin 1980, iar în Coreea de Nord este utilizat şi acum! Nici Douglas-ul american nu se face de ruşine: unul a căzut recent, în aprilie 2016 – ceea ce înseamnă că, ici-colo, încă zboară! Prin 1960, gazeta „Flacăra Iaşului” a publicat fotografia primului Il-14 aterizat la Iaşi. Avea triciclu, dispăruse anacronica roată de coadă, zbura cu peste 400 de km la oră şi, noutatea noutăţilor, apăruse stewardesa. N-avea microfon, aşa că, proţăpită în uşa cabinei piloţilor, striga cât să acopere uruitul motoarelor cu piston, în stea, „Comandantul X vă urează bun venit...”, după care cei 24 de pasageri primeau bombonica rituală la decolare şi aterizare. TAROM-ul îşi începea ascensiunea şi la propriu (creştea spectaculos plafonul de zbor) şi la figurat: dincolo de eşecul încetului ROMBAC, contractat ca efect al plimbării lui Ceauşescu cu caleaşca reginei, parcul de aeronave s-a tot diversificat, poate chiar prea mult (Il-14, Antonov 24, Tu-154, IL-18, BAC-14, IL-62, BAC 15, Boeing 707, IL-62M), permiţând operarea unor rute rămase ca reper jinduit în amintirile Companiei. De la Bucureşti se putea zbura direct cu TAROM, în 1989, la New York, Beijing, Karachi, Singapore, Casablanca, Bangkok... Ou sont les neiges d’antan? Tabloul sosiri-plecări de la Otopeni este, acum, de-a dreptul impresionant, dar garnisit mai ales cu zborurile companiilor străine. La urma urmei, ce contează inscripţia de pe fuselajul avioanelor care vin şi pleacă de pe noile şi dichisitele noastre aeroporturi? Bine că zboară! Ce, castraveţii nu-i luăm din Turcia şi gogoşarii, din Spania?... Dincolo de toate, un gând bun întru amintirea harnicului, viteazului şi modestului Li-2.