Mircea Radu IACOBAN

Din când în când, fac curăţenie în torpedoul maşinii şi scot teancul de batiste picurate cu ceara înmormântărilor de peste an, spre a face loc celor ce or să se adune. Tot amân să deretic şi-n memoria computerului ori a mobilului, dar mai ales în agenda telefonică, unde încă vieţuiesc sumedenie de nume ale celor călătoriţi pe lumea cealaltă. Dacă e să dăm crezare strofei lui Eftimiu pe care o citez ori de câte ori am prilejul („Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”) n-ar mai fi de aflat firimitură de risipit întru cei definitiv plecaţi: prea mulţi s-au dus, rămânând doar urma numărului de telefon, între timp realocat.

Faceţi o încercare şi formaţi numărul unui mai de mult răposat: vă va răspunde, mustrătoare, o voce mirată: „greşeală!” Este, deocamdată, singura reîncarnare atestată până la eventuala validare a tezei lui Platon „Moartea este începutul vieţii adevărate, urmează reîncarnarea, sufletu-i indestructibil.” Se confirmă, însă, tot mai mult, zicerea populară citată de Steinhardt „Deşi trăim împreună, fiecare moare singur.” Hans Fallada a scris şi un roman aşa intitulat, „Fiecare moare singur” (titlu evident mai credibil decât al cărţii aceluiaşi autor „Banii nu fac doi bani”...). Nu-i vorba, desigur, doar de singurătate, ci de însingurare, văzută, pe măsura scurgerii deceniilor, din ce în ce mai nuanţat. Eminescu o concepea cu un anume efect terapeutic („Tu rămâi la toate rece”, „Tu aşează-te departe”), Dostoievski îşi tolera şi stimula „profunda însingurare”, iar veacul nostru, flămând de „socializare”, ne copleşeşte cu tot soiul de facebook-uri, poate în acord cu îndemnul creştin „însingurează-te, dar niciodată singur”.

Singurătatea este mai palpabilă şi chiar comensurabilă: 45% dintre suedezi, norvegieni, nemţi şi 28% dintre americani au ales (sau au fost nevoiţi) să trăiască singuri. La noi, e-n plină desfăşurare drama copiilor lăsaţi în voia sorţii de părinţii bejeniţi în cele patru zări, iar singurătatea ca act opţional pare stigmatizantă: nu mai faci parte din „polis”. Dar când nu ai de ales?

Am pierdut zilele acestea un prieten inginer, om de rară eleganţă şi modestie, rămas singur nu din voia sa, ci a destinului: i-au murit, pe rând, soţia, mama, tatăl, şi s-a trezit că, din familie, nu mai are absolut pe nimeni. Paralizat de la brâu în jos, năpădit de metastaze, n-avea nici vârsta pensiei şi nici o sursă de venit. Un fost amic de-al lui, aflat acum în alt colţ de ţară, în amintirea anilor de demult când au colaborat pentru înfiinţarea unei firme până la urmă păguboasă, s-a decis să-i plătească spitalizarea într-un aşezământ de paliaţie. O casă a morţilor modernă şi bine utilată – tot să pleci pe cealaltă lume dintr-o astfel de sclivisită instituţie spitalicească a veacului XXI! Cu demnitate, amicul meu nu şi-a deplâns niciodată infirmitatea aproape totală, tocmai el, împătimit de drumeţie, cu care am hălăduit prin cele mai ascunse cotloane ale munţilor şi Deltei! Fapt puţin obişnuit, şi-au adus aminte de dânsul şi rude ale primei soţii (de care, în paranteză fie spus, s-a despărţit deloc amiabil – aveau tot temeiul să se ţină de-o parte). Vizitându-l cât puteam de des şi urmărindu-i periplul prin spitalele ieşene spre a-i aduce una-alta, mi-am dat seama că, încet, încet, se rupe de realitate şi începe să fantazeze. După o primă frază coerentă, urma derapajul. Probabil că, într-un moment de luciditate, a luat şi el seama, drept pentru care a hotărât să pună capăt vizitelor bănuit dezagreabile (pentru ceilalţi) şi şi-a stricat voit telefonul mobil. Sunam de trei ori pe zi, nu mai ştiam unde-i – nici un răspuns. Am şi acum, în portbagaj, sacoşa cu apă minerală şi câteva dulciuri: îmi propuneam să i-o duc oricum miercuri, a murit marţi. Joi l-au înmormântat cei care, puţini, nu l-au uitat.

Dar când nici de acest sprijin n-ai parte şi singurătatea ce te-a copleşit este deplină? Institutul Medico-Legal din Iaşi anunţă o cifră îmbucurătoare: a scăzut la jumătate numărul morţilor nerevendicaţi în comparaţie cu 2014, când în frigidere zăceau 60 de neidentificaţi. Procentaj înşelător, de fapt, cam tot atâţia-s, dar, graţie unui acord cu Mitropolia, s-au golit frigiderele: bisericile de prin sate îi îngroapă, prin rotaţie, pe cheltuiala lor. Ce poate fi mai îngrozitor de trist pentru însăşi condiţia umană decât un mort de care nu vrea să ştie nimeni? Şi cum să priveşti seară de seară decât cu scârbă gâlceava de la televizor a „clasei politice”, atât de hulpavă după voturile celor vii? Fleacuri, minciună, nesimţire, prostii, nimicuri.