Mircea Radu IACOBAN

Nu prea dau crezare interviurilor tv luate câte unei babe spăriete ce n-are habar care-i capitala României („nu ştiu, maică, nu prea le am pe astea cu geografia!”). Pentru întâia oară îndreptat către ele, ochiul straniu şi inhibant al aparatului de filmat le năuceşte, le terifiază. Pe de altă parte, oriunde poţi afla monumente ale inculturii şi prostiei dezarmante. O astfel de recentă filmare, într-un mediu universitar canadian, pur şi simplu te lasă perplex: Doamne, nu se poate! Ba se poate, şi încă cum! Iată că am admirat, pe ecranul televizorului, feţele rubiconde şi împăcate ale unor orăşeni de-ai noştri, dichisiţi, „băieţi de băieţi”, întrebaţi, la început de veac XXI, cum şi cât citesc. Nu-s vieţuitori dintr-un fund de cătun uitat de lume, ci ditamai masculi eleganţi, parcă abia descinşi dintr-un „bengos” jeep Cerokeee.

Am transcris câteva dintre răspunsurile lor, amintindu-mi promisiunea lui Iohannis din noiembrie 2014: „În mine veţi avea un preşedinte care încearcă să reconecteze cartea la om şi omul la carte, în special tinerii.” Iată rezultatele, expuse nud, pe net: „Eu nu citesc cărţi. Te duci la un film, mai vorbeşte cineva, când citeşti este efectiv linişte.” Fireşte, generaţia crescută sub deviza „daţi muzica mai tare!!” nu agreează liniştea şi tihna lecturii – adoarme. „Cum să citesc, să distrug planeta? Păi, ca să citesc înseamnă să taie toţi copacii: fac din ei celulită şi tipăresc cărţi. Tăiem pădurile pentru tot felul de bibliotecuri? Nu citesc. Nu citesc!” De apreciat pledoaria sinceră, de sorginte ecologistă: ocrotiţi pădurile! În lume se tipăreşte câte o carte la fiecare 15 secunde, iar noi nu luăm seama câtă „celulită” se risipeşte aiurea! „Nu citesc pentru că am prieteni mulţi şi povestesc ei, ce să mai citesc eu?” Ce bine-i când ai prieteni! „O carte costă 30-40 de lei, da? Exact atâta costă un bilet la film, da? Mă duc la un film şi în două ore am văzut tot, în imagini. Văd imagini. Să citeşti o carte durează câteva luni, poate un an... Citeşti cuvinte care zic ceva. Eu nu ştiu cum arată acel ceva, dacă nu-i film, să văd.” Păi, nu? Muieţi îs posmagii?

Altul: „Eu nu citesc, aştept să apară filmul. Nu, nu citesc, pentru că mie îmi place, dacă aş citi, să mănânc ceva. Nu pot să citesc şi să mănânc pop-corn.” Dacă asta-i problema, există rezolvări simple: la intrarea în „bibliotecuri” să funcţioneze un stand cu pop-corn, de ce nu şi-o bere? Încă unul: „Dom’le, nu citesc din lipsă de timp. Eu abia am timp pentru părerile mele. Mă interesează să citesc părerile altora?” Cireaşa de pe tort: „E-o tâmpenie cartea, te limitează din toate punctele de vedere, te închide în tine.” Aş fi tentat să aşez aici opinia dură a lui Wystan Auden, „Cartea este o oglindă, dacă se priveşte în ea un măgar, n-are cum se vedea imaginea unui apostol”, dar vreau cu încăpăţânare să cred că indivizii intervievaţi nu-s întrutotul exponenţiali pentru generaţia ce are întreg temeiul să se considere a reprezenta România de mâine.

Tristă Românie: statisticile arată că, doar în 6-7 ani, la noi au dispărut trei sferturi din edituri! De unde se vede că funcţionează, totuşi, o oarecare protecţie a „celulitei”, deşi cartea continuă să apară în cantităţi industriale (ca număr de titluri), dar în tiraje proteguitor (al primejduitei celulite) confidenţiale. Tiparul inventat de Gutenberg în veacul XV şi-a luat viteză supersonică: e bine, e rău? N-o fi orice carte „o tâmpenie”, dar apar şi destule opuri inutile, dacă nu chiar idioate, vălmăşagul coperţilor ţipătoare izbutind să pitească bobul de aur în tone de nisip. S-a dus vremea când Călinescu credea că la apariţia unei cărţi s-ar cuveni arborat drapelul naţional: de multe ori l-aş vedea coborât în bernă. Consecinţă: mai întemeiată a devenit sintagma „linişte de librărie” decât „linişte de biserică”... Mai în fiece dimineaţă trec pe lângă biroul ce emite caziere judiciare. Coadă mereu, şi numai tineri făloşi unul şi unul, bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, mereu cu OK-ul pe buze. Cazierul le este necesar pentru emiterea paşaportului – se vor risipi în cele patru zări, în ţară rămânând cei care (încă) mai citesc, adică vârstnicii, din ce în ce mai puţini. Oare puştanii care se tot duc îşi vor lua cu ei şi o carte în trolerul ce zurui-va pe caldarâmul aeroportului? Mă îndoiesc. De unde şi întrebare ce trebuie pusă şi nu îndrăznim să ne-o punem: pentru cine scriem?

P.S.

Îmi vine, câteodată, să sparg televizorul: compania Orange chiar ne crede pe toţi tâmpiţi, abulici şi făr-de memorie? Altfel n-ar întrerupe, la Look tv, de luni de zile şi de zece ori pe meci, transmisiile de fotbal, spre a-şi plasa reclama nu ştiu cărui nou serviciu. Ajunge, ne exasperează, e absurd, a devenit cea mai eficientă antireclamă!