Mircea Radu IACOBAN

Nu citiţi revista „Vitralii”? Nici nu ştiţi ce pierdeţi! Nu-i numaidecât revista fostei Securităţi, cum îndeobşte se crede, ci este editată de rezerviştii Serviciului Român de Informaţii. Cam tot pe-acolo, dar nu-i acelaşi lucru. Şi chiar de-ar fi: în democraţie nu poate fi nicicum abolit principiul „audiatur et altera pars”. A urmări (iertaţi termenul poliţienesc) revista nu înseamnă nicidecum să-ţi însuşeşti numaidecât poziţia şi interpretările ei; un real câştig rămâne însă oricum – accesul la sumedenia de informaţii menite, altfel, să dospească sub obroc.

Atâta s-a fabulat pe marginea evenimentelor din decembrie 1989, încât orice nouă informaţie relevantă nu poate fi decât bine-venită: o iei sub beneficiul de inventar, urmând să-ţi formezi propria opinie, în consens sau în opoziţie cu aceea a revistei. În numărul 25 este publicat un interviu cu generalul Iulian Vlad („după aproape 26 de ani de tăcere impusă sau autoimpusă, iau pentru prima oară cuvântul în public” – prilejul: o conferinţă la Universitatea „Brâncuşi” din Tg. Jiu). Fără îndoială interesante în ansamblu, confesiunile generalului luminează deplin şi „cazul Milea”, a cărui sinucidere n-o mai contestă nimeni („era totalmente prăbuşit”). Aplaudând pe bună dreptate „translarea treptată de la ieşirile umorale la analize lucide”, revista propune, între altele, încă o investigare a „momentului 1989”, interpretat de Alex. Mihai Stoenescu. Cum lasă de înţeles precizare redacţiei, ar fi vorba despre un capitol elaborat pentru viitorul „Tratat de Istoriografie Generală. Istoriografia Română Post-totalitară” şi trimis revistei chiar de Stoenescu, deşi textul pare să nu agreeze cea mai dragă teză a lui Stoenescu, aceea a loviturii de stat şi a „revoluţiei furate”. Nu mai intrăm în amănuntele controversei, câtă vreme este limpede istoriceşte că toate revoluţiile din lume ce au dus la schimbări profunde, cu adevărat revoluţionare, au avut aceeaşi linie evolutivă: de la „mase” către un grup exponenţial la momentul dat. Imposibil de păstrat la infinit şi revoluţia, şi gestionarea prefacerilor ei, la nivel de „mase”. Nici absolutizarea rolului mulţimii ca factor decisiv al revoluţiilor (Stoenescu îl consideră „vetust istoric prin sorgintea sa marxistă”), nici acela al „hoţilor de revoluţie” nu se cuvin absolutizate.

Viitorul „Tratat de Istoriografie Generală” (mărturisesc: nu ştiu cine îl elaborează) pare a fi înclinat către o analiză mai echilibrată şi mai lucidă, fără „ira et studio”, decât ceea ce propune obsesiv şi în marginea logicii Stoenescu. Mă întreb şi dacă, la urma urmei, nu ne aflăm şi în faţa unui gingaş conflict de interese, câtă vreme Stoenescu scrie cum scrie despre instituţia al cărui stipendiat a fost – dar să nu trecem dincolo de disputa specialiştilor în „istoria recentă”. (Am sperat într-un plus de argumentare găsind în sumarul numărului 25 articolul „Revoluţie sau lovitură de stat?!”, dar, din păcate, titlul n-are nici o legătură cu subiectul anunţat, decât, eventual, îngemănarea semnificativă între semnele de punctuaţie ? şi !) Din numărul 26 se cuvin reţinute (între multe altele) comentariile pe marginea „Patriei şi Patriotismului” (substantive cu circulaţie considerată de unii de-a dreptul suspectă!), a planurilor şi scenariilor vizând dezmembrarea României, a „drumului către Unire” şi, cu un plus de interes, dezvăluirile privitoare la evenimentele de la Tg. Mureş din martie 1990, moment în care ţara noastră a suferit o agresivă şi imorală campanie de dezinformare mediatică: „Mihăilă Cofar, victimă a dezlănţuirii instinctelor, a fost prezentat la Televiziunea Canal 4 din Marea Britanie drept... student maghiar bătut bestial pentru că solicita înfiinţarea unei universităţi maghiare (...) Ulterior, Peter Swain, regizorul filmului «Bad Neighbours», a recunoscut că a distorsionat realitatea şi că a fost comandat şi plătit de un producător originar din Ungaria, Paul Neuberg.” Incursiunea documentară „Opoziţia oamenilor de cultură faţă de regimul Ceauşescu” îşi deturnează motivat directeţea titlului citând opinii cvasiunanime potrivit cărora „disidenţa românească a fost una firavă”. Drept pentru care rămân să fie analizate acţiuni mai consistente şi mai semnificative, cele ale disidenţei din URSS şi Polonia. Deplin emoţionantă lupta dârză a polonezilor... dar ce te faci cu revelaţiile recente, potrivit cărora eroul „Solidarităţii”, Lech Walesa, a fost dovedit agent plătit al Securităţii poloneze? Lume, lume! Multe încă avem de aflat despre semenii noştri şi, spre a ne asigura cât de cât o viziune întemeiat-echilibrată, este profitabil să facem uz de accesul la informaţia cea mai diversă şi mai neîngrădită. Cum oferă, nu o dată, şi revista „Vitralii”.