Mircea Radu IACOBAN

Marin Sorescu ar fi împlinit 80 de ani. Prilej cu care criticul Bogdan Creţu, directorul Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”, îi consacră un incitant articol într-un cotidian ieşean, aducând indirect un supliment de argumentare opiniei lui Daniel Cristea Enache potrivit căreia „nu există în cultura noastră o minimă solidaritate intelectuală”. Într-un fel, există totuşi: solidaritatea de grup: intelectuală, desigur, dar, regretabil, foarte ades, amorală în esenţă. Chiar articolul criticului ieşean o demonstrează: doi foşti miniştri ai culturii în perioada Iliescu, Andrei Pleşu şi Marin Sorescu au parte de un tratament net diferit, dublul standard funcţionând cât se poate de „la vedere”. Autorul se întreabă „de ce atitudinea dilematică a primului (...) a fost acceptată, pe când escapada politică a celui de al doilea, în fond o figură mult mai impresionantă literar, cu o operă amplă şi de certă valoare, a fost anatemizată cu atâta furie?” Şi tot el răspunde: „Oare nu şi pentru că partida Pleşu îşi crease deja instrumentele mediatice foarte bune, care au impus direcţia în lumea intelectuală, făcându-şi din anticomunism (descoperit abil după prăbuşirea regimului) rampă de lansare foarte eficientă?”

L-am cunoscut pe Sorescu cât se poate de bine, biografiile noastre având neobişnuit de multe puncte comune – evident, până în momentul în care Marin a ajuns ministru şi subsemnatul, şomer – aşa că pot depune mărturie sigură: n-a avut niciodată fir de stofă de ministru. De altfel, l-am şi consiliat să nu accepte: funcţia nu putea decât să dăuneze unui candidat la Nobel, câtă vreme Academia Suedeză premiază cu precădere scriitori antisistem. Aici îmi permit să mă despart de o supoziţie a lui Bogdan Creţu, care consideră că Sorescu, propus în 1980 pentru Nobel, „fusese obstrucţionat de partid, cu aportul unor colegi scriitori”. Deşi a avut destule clinciuri cu cenzura (cum toţi am avut...), Marin n-a fost niciodată un dizident incomod, iar acordarea marelui premiu internaţional unui român ar fi constituit fără îndoială motiv de fală pentru „marile împliniri” ale „epocii de aur”, flămândă de recunoaştere internaţională.

Ideea că Nicolae Ceauşescu n-ar fi îngăduit să fie premiat alt conaţional înaintea sa este discutabilă: „marele cârmaci” râvnea Nobelul pentru Pace (doar nu pentru literatura... din discursuri, precum Churchill în 1953!). Traiectoriile rămânând diferite, gelozia n-ar fi avut temei logic (deşi, adevărat, prea multă logică nu guverna pe atunci realităţile româneşti...).

Confraţii scriitori, însă, care în 1991 îl denunţau pe Sorescu drept „o piedică în dezvoltarea spirituală a Olteniei” (!!), neîndoielnic vor fi acţionat în amândouă împrejurările. Nu degeaba spunea Marin că „într-o ţară ca a noastră, toate energiile se focalizează ca să omoare capra vecinului.” De altfel, se pare că, în 1993, ambasadorul Suediei i-ar fi şi arătat lui Marin memoriul trimis la Stokholm de trei colegi scriitori – nomina odiosa. Există, de ce să n-o spunem, o obsesie românească a Nobelului, întemeiată pe un (poate) justificat sentiment de frustrare. Drept pentru care ne fălim şi cu nominalizările, după care începem să căutăm cabale autohtone, dublate de suspiciuni la adresa atitudinii statului potrivnic. Ar putea fi întemeiate în cazul Blaga: atunci, în 1956, era posibilă o împotrivire oficială românească. Numai că Academia Suedeză n-a ţinut niciodată seama de asemenea obstrucţii; dimpotrivă, ele adăugau un plus de susţinere propunerii – a se vedea cazul Soljeniţân din 1970, cazul Pamuk în 2006 ş.m.a.

În 1980 şi 1984 ar fi fost nominalizat Nichita Stănescu. Şi aici este acuzată o opoziţie oficială – care se bate cap în cap cu acuza de „poet oficial” ce i-a fost nu o dată adusă. Iar nominalizările înseamnă, de fapt, mult mai puţin decât ne-am obişnuit să credem. Şi Stalin a fost nominalizat la Premiul pentru Pace şi, zice-se, Ceauşescu. În 2003, Academia Diplomatică Europeană l-a propus pe Dumitru Mazilu. (Am enumerat, într-un articol mai vechi, sumedenie de propuneri, unele cu totul hazlii, trimise la Stokholm pe asociaţii culturale, chiar şi de cenacluri literare!) În 1965, propunerea Arghezi a fost reţinută pe o listă cu încă 89 (!) de candidaţi – Premiul l-a primit Şolohov. Comitetul Nobel face publică lista nominalizărilor doar după trecerea a 50 de ani - şi, iată, avem surpriza să constatăm că Blaga n-a figurat niciodată! Dorli Blaga scrie că „statul român nu şi-a dat acordul” – dar nu-l putea refuza decât după includerea candidatului pe lista „lungă”, unde refuzul s-ar fi preschimbat, conform uzanţei, într-o... susţinere! Este de reţinut că, solicitată oficial, Academia Suedeză a răspuns: „N-a existat niciodată un dosar cu propunerea Lucian Blaga”. Nici nominalizarea cu care Rebreanu a fost creditat în 1940 nu-i confirmată. Sorescu, însă, a fost o nominalizare certă, tratată cât se poate de româneşte: cu... sictir confratern. Ăştia ni-s oamenii, (tot) cu ăştia defilăm.