Mircea Radu IACOBAN

Poveşti de ocolit; de altfel, dintr-o anumită pudoare, rămân nescrise. Am un prieten internat la cel mai nou spital ieşean – Institutul Regional de Oncologie. Mai tânăr cu 12 ani decât mine, este paralizat de la brâu în jos şi bănuiţi de ce-i internat la IRO. Fără copii, nu mai are pe nimeni, amândoi părinţii i-au murit anul trecut, iar soţia, cu mai bine de un deceniu în urmă. Cum n-a împlinit vârsta cuvenită, n-are nici pensie. Cândva am colindat împreună cele mai ascunse cotloane ale codrilor Moldovei, de la Cârlibaba la Nemira, din Călimani în Oituz, iar în Deltă ajungeam barem de două-trei ori pe toamnă. A primit, nu ştiu de ce, pedeapsa cea mai grea - ţintuirea la pat. Patul de spital. IRO, adevărată uzină medicală cu 800 de salariaţi, este, cred, cel mai „european” aşezământ spitalicesc din ţară. Oricâte eforturi ar face un spital construit în veacul XVII (cum ar fi altă mare „uzină”, cea de la „Sf. Spiridon”) n-are cum să atingă parametrii de modernitate şi de înzestrare tehnică medicală ai acestui IRO, spitalul care a lipsit crunt din totdeauna Moldovei.

Nu numai că totul aici este computerizat, automatizat şi optimizat, că fiecare locşor străluceşte de curăţenie, că au dispărut saloanele mamut cât sala de aşteptare de la Gara de Nord, că-i înzestrat cu aparatură performantă, alte noi dotări aşteptând să intre în funcţiune pentru susţinerea blocului operator cu 10 săli ultramoderne, dar dispune şi de un corp medical de elită. Şi nu pot să nu-mi amintesc exclamaţia hâtră a răposatului Andi Andrieş, impresionat de noua clădire a Palatului Justiţiei din Iaşi: „E-o plăcere să fii judecat aici!” Nu-i, desigur, nici o plăcere să fii internat la Oncologie, oricât de tonic ar fi cadrul şi de performant spitalul, dar barem simţi că ai intrat într-un areal în care s-a făcut cam tot ce se putea pentru viaţa omului, într-o ţară în care sistemul sanitar e-n cronică suferinţă.

Nu-i mai puţin adevărat că toate lucrurile trebuiesc privite de două ori, cum spunea Minulescu: „o dată ca să fii vesel şi o dată ca să fii trist”. Cea de a doua privire pe care o îndrepţi către IRO descoperă zilnic sutele de oameni înşiraţi cu resemnare la uşa cabinetelor de consultaţii: vin din toată Moldova şi nu zăreşti pe nici un chip vreo urmă de zâmbet. În „Amurgul gândurilor”, Cioran deplângea „tristeţea ce nu ştie să râdă”. În acest teritoriu exceptat poate ar şti, dar nu cutează nici să zâmbească. Exceptează cumva frăsuiala tinerească a studenţilor medicinişti, dar şi aici se simte bemolul la cheie: hohotul interzis nu de regulamente, ci de bunul-simţ. Eşti în mijlocul unor semeni fără vină pedepsiţi, unii condamnaţi: îi vezi zi de zi, afluind fără contenire pentru internare, cu geamandane şi rucsacuri: cară din greu, n-au trolere, semn că vin din cine ştie ce fund de Moldovă, purtând fiecare în suflet aceeaşi speranţă şi aceeaşi îndoială...

Revin la prietenul internat: surpriză, nu-l mai găsesc în rezervă, se zice că a fost externat. Şi unde-i, că n-are pe nimeni? Îi telefonez: „unde eşti?” Răspunde articulând vorbele cu încetinitorul, după ce-l aud întrebând, probabil, o infirmieră: „Doamnă, unde sunt eu?” Aflu că a fost dus la un spital particular de paliaţie. Îl găsesc departe, într-o margine a oraşului. Oare cum e când realizezi că eşti internat într-un aşezământ de paliaţie? Nimeni să nu afle răspunsul!... Şi aici, construcţie nouă, numai inox şi nichel, totu-i modern, curat şi spilcuit (nu intri fără să-ţi tragi peste pantofii de oraş nişte învelitori albastre din plastic). Cutez o întrebare: „ai fost operat de escare?” Răspunsul vine din nou după o consultare cu infirmiera: „Doamnă, am fost operat de escare?” Se pare că încă nu (de altfel, la paliaţie nici nu cred că se fac astfel de intervenţii). Salonul are mai multe paturi: nici o vorbă, nici un sunet, aici tristeţea se ia de mână cu tăcerea, ca o pregătire pentru marea tăcere. Doar de undeva, din alt salon, se aude un geamăt răguşit, marcând ca metronomul secundele. Îl va tempera, probabil, morfina.

Amicul are chef de vorbă, dar articulează greu şi nu-i deloc atent la ceea ce încerc să-i spun. „Vedeţi (de-o viaţă, tot la persoana a III-a mi se adresează), iar mi s-au blocat muşchii picioarelor. Şi doar ieri m-am dat jos din pat, am mers până la baie.” I-auzi! Minune, poate cine ştie... „Nici vorbă – mă avertizează discret sora – fabulează.” Bietul, nu mai desluşeşte graniţa dintre vis şi realitate, rămânând cantonat într-un univers oniric dezarmant pentru conlocutor. De ce să-l contrazici? Încep să-i înşir cuvenitele braşoave de încurajare: „iaca, vezi, o să fie bine, kinetoterapie, sunt speranţe...” şi mă întrerupe cu o întrebare ciudată: „Cum o să ies mâine în oraş, dacă n-am costum? Trebuie să-mi cumpăr un costum...” După ce am părăsit spitalul, m-am dus la Kauflandul din apropiere. Aveam senzaţia că, nu ştiu de ce, lumea mă priveşte cu ciudat amuzament. După ce doi tineri şi-au dat coate, fata îşi face pomană şi mă avertizează: „Domnule, aţi ieşit cu papucii spitalului!” Probabil, are şi ea pe cineva la paliaţie...