Mircea Radu IACOBAN

Încet-încet, cei care au avut de a face cu cenzura trec în controalele Sfântului Petru. Rărindu-se martorii direcţi, intră în scenă martorii muţi: documentele – mai puţin subiectivism, mai multă exactitate. Întemeindu-se pe elocvenţa actului arhivat, basarabeanca Liliana Corobca publică o carte ce-şi propune să analizeze „cenzura literaturii în regimul comunist din România”. Intitulată „Controlul cărţii”, investigaţia nu se referă, totuşi, doar la literatură, ci şi la gazetărie, biblioteconomie, istorie, comerţul cu cartea, literatura ştiinţifică şi tehnică, cenzurarea minorităţilor, autocenzura, limbajul esopic etc.; în acelaşi timp, se întreprind comparaţii cu „cenzurile surori” din ţările potrivit numitului „Lagăr socialist”. Sigur că, de-ar fi avut de a face direct cu atmosfera de tainică şi responsabilă încordare ce domnea la Casa Scânteii pe culoarele destinate aşa-numitei „Direcţii a presei”, autoarea ar fi adăugat cărţii plusul de relevanţă caracterologică adus de observaţia nemijlocită: acolo se vorbea numai în şoaptă şi se păşea numai pe vârfuri, într-o atmosferă de conclav FBI+KGB.

Cenzorii n-aveau nume de familie, trecea ca o umbră alarmată şi bănuitoare tovarăşa Mimi, de sub abajururile lămpilor de birou se iţeau capetele tovarăşelor Fifi, Pepi, Miţi, Cici. Oricum, nu trebuie uitat că cenzorii erau şi ei oameni: mai încuiaţi, mai descuiaţi, mai curajoşi, mai fricoşi, mai rău intenţionaţi ori cu disimulate bune intenţii, unii cu ulcere cu nişă, alţii doar ulceraţi în propriul orgoliu de autor nerealizat.

Am cunoscut cenzori idioţi şi abuzivi, adepţi ai devizei „decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama lui”, dar şi cenzori luminaţi. Unii au îngropat, alţii au salvat cărţi. De nejustificat rămâne în veci de veci însăşi ideea de cenzură, pe cât de etern, pe atât de anacronic zăvod în calea gândului slobod. Liliana Corobca observă că, deşi se vorbeşte doar despre Cenzură cu C mare, la noi au funcţionat o mulţime de alte cenzuri, la faţă sau în spatele cortinei.

Este ceea ce remarcam într-o carte din 2009: „în România n-a funcţionat o Cenzură, ci şaptezeci şi şapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînţelese, implicite. Unele cu totul stupide – ceea ce nu le făcea mai puţin periculoase – altele amical-contondente, dar şi unele abia bănuite, întrezărite, inaccesibile” (”Printre cărţi”, pag. 11).

Basarabeancă de origine şi, deci, cunoscătoare a limbii ruse, autoarea întreprinde numeroase comparaţii cu starea cenzurii în URSS, unde „Glavlit”-ul funcţiona încă din 1922. Interesant este că în alte ţări, chiar mai „habotnice” decât noi întru ideologie (RDG, Ungaria), n-a existat niciodată un organism de stat similar „Glavlit”-ului sovietic ori DGPT-ului românesc. Ceea ce nu înseamnă că, acolo, ar fi fost tolerată o mai mare libertate a cuvântului – de unde se vede că, într-un stat totalitar, cenzura poate funcţiona şi fără investire oficială desluşită. Este ceea ce s-a întâmplat la noi începând cu 1977, când, chipurile, cenzura s-a desfiinţat... devenind şi mai de nesuportat. Pentru ziare şi reviste, atribuţiile reveneau acum redactorului-şef, care, fără umbrela într-un fel ocrotitoare a DGPT, sufla şi-n iaurt. În ce priveşte destinul cărţii, „abolirea cenzurii” s-a materializat în aceea că manuscrisele trebuiau trimise spre avizare tot la Bucureşti, dar de astă dată la Consiliul Culturii. Unde am avut surpriza să le descopăr, pe post de lectori... pe tovarăşele Mimi, Fifi, Pepi, Miţi. S-a schimbat, dar nu s-a modificat nimic! Sunt consistent comentate în carte şi alte două modalităţi de strictă supraveghere: pre-cenzura şi post-cenzura.

Până la viitorul articol, în care vom continua discuţia asupra acestei merituoase apariţii editoriale (la „Polirom”), profit de prilej pentru a lămuri un misterios episod de post-cenzură. La pag. 301 este reprodus un extras dintr-un referat al CCES în care sunt indicate ca „necorespunzătoare” câteva piese scrise de Teodor Mazilu, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Ion Băieşu şi Mircea Radu Iacoban. Toate trecuseră de cenzură şi se jucau pe diverse scene, iar piesa mea, „Fără cascadori” (spectacol preluat de la Teatrul „Bacovia” din Bacău), figurase de câteva ori în programele TVR. Când, brusc, a fost decisă scoaterea de pe afiş şi interdicţia televizării. Nimeni nu-mi spunea de ce: piesa era „necorespunzătoare” şi atât! M-am dumirit mai târziu: explicaţiile desluşite se aflau sub embargoul formulei „să-ţi fie ruşine la ce te-ai gândit”. În piesă se vorbea despre iresponsabilitatea unui fiu de mare ştab, care omorâse un om într-un accident de circulaţie. Pe atunci, Europa Liberă anunţase că Nicu Ceauşescu comisese un accident mortal de maşină. N-am ştiut. Aş putea să mă dau mare disident; de fapt, habar n-am avut!

P.S.

Iertat şi iar iertat, Şumudică se dovedeşte acelaşi derbedeu de Ferentari, insultând grobian tribunele. Culmea: un comentator tv consideră că personajul aduce... „plus de farmec” fotbalului românesc!! Puturos farmecul, ridicol gazetarul.