Mircea Radu IACOBAN

Cine cântă prohodul gazetelor române tipărite se înşală: şi aici acţionează fără cruţare legea selecţiei: cei puternici rămân, cei slabi se refugiază pe internet. Câte mii de hectare s-or fi despădurit în răstimpul scurs de la apariţia „Curierului de Moldova” (Iaşi, 1829) pentru ostoirea setei de celuloză a fabricilor de hârtie? Cine mai răsfoieşte azi, barem din simplă curiozitate, fila galben-cafenie a gazetelor de altădată ar avea ce vedea: mai întâi, etapele evoluţiei limbii române literare; apoi, s-ar convinge că nimic nu-i chiar aşa de nou sub soare şi că de la relatarea din 18 februarie 1829 („Vinerea trecută, Alteţa Sa Monseniorul Prinţ Mareşal a primit complimente de felicitare privind noua demnitate de Mare Hatman…”) până la ştirea cu găina născătoare de pui vii, la aceea cu amorurile unui secretar de stat, ori la isprăvile emigranţilor în Germania şi la dezastrul din Siria, nihil nove sub sole. Adevărat, moravurile s-au mai îndulcit.

Din nr. 3 al aceluiaşi „Courier de Moldavie” aflăm despre „Fraţii Agafes, condamnaţi amândoi la spânzurătoare pentru a fi fabricat cecuri false ale Case de Scont”. Ceea ce în vremea noastră nu se mai practică: românaşii falsificatori de cecuri şi de carduri n-ajung să vadă umbra juvăţului legănându-se deasupra capului. Aduşi acasă din străinătăţuri, după şapte ani de termene, recursuri, contestări, ajung la başcă, dar... rămân cu banii. Patent românesc! O temă fundamentală pentru presa secolului XIX era, n-o să credeţi, lupta împotriva… corupţiei! L-a mobilizat până şi pe aga Asachi, care, în 1883, versifica sârguincios: „Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt / Vinde direptatea celor meseri şi-al său jurământ”, pentru a ofta în spiritul „Epigonilor”: „Unde-s oameni de parolă, amici unde-s, cu tărie / Unde-s giunii care patriei reazim, viaţa ei să fie?”

„Oamenii de parolă” ai României europene sar precum cosaşii din partid în partid, făcând din programe şi ideologii gărduleţe-fantomă, lesne de ocolit, dacă nu chiar de ignorat (nici n-ai ce ignora la UNPR!), minciuna de azi o dreg cu minciuna de mâine, şi-au rotunjit teşchereaua şi nu mai vor la Sângeorz Băi, ci direct la vilişoarele din Nisa şi Monte Carlo, că aşa făceau şi străbunii la „iuli, pe călduri”, vorba Chiriţei. Unde-s giunii patriei? La coadă la paşapoarte, un-să fie?

Altă temă de tânguire, la fel de actuală în 2016 ca şi-n 1829 era (şi este) relaţia României cu Europa. Predecesorii lui Lucian Boia, după ce constată că „naţia noastră este cea mai înapoiată decât toate neamurile Evropei” (cum scrie „Albina Românească”), au o viziune mai puţin posomorât-fatalistă asupra destinului românilor, văzându-i, totuşi, capabili să ia ceva lumină de la a „moraliceştile mădulări ale familiei evropene, a cărei rază de învăţătură de atâtea veacuri se resfrâng pe orizontul nostru”. Şi iată-ne în etern stand-by la porţile Schengen, fiindcă „mădulările familiei evropene” pentru unii îs mumă, pentru alţii, ciumă…

Cât despre limba presei române, să-l ascultăm pe Ion Heliade Rădulescu, cât se poate de actual şi acum, în 2016: „Fel de fel de croitori aleargă ca să îmbrace (limba română, n.n.) unii cu haine pestriţe, unii cu haine mai largi şi alţii că hainele cu care se află nu-i mai ajung a se acoperi, să le taie în bucăţi, să le înnădească, să le înnoade şi să le coase ca să-i ajungă”. Sigur că limba noastră n-avea cum să rămână la stadiul ce-l ilustrează frazele citate în cuprinsul acestei tablete, numai că se cuvenea regăsit, descusut, răscusut şi, pe alocuri, recroit, însuşi portul ei cel românesc (avea s-o cuteze Eminescu); nu înveşmântări de paradă cerea Heliade, nu straie calpe de import, nu împopoţonări snoabe şi inutile, nu „target” în loc de „ţintă” şi „OK” în loc de „da” (o vânzătoare de morcovi, în piaţă, după ce i-am dat bani potriviţi, m-a gratulat cu un dulce şi moldovenesc OK!). Totul, cu măsură şi bună-credinţă! Cât despre deontologia gazetarului, tot Heliade se întreba: „Se luptă scriitorii noştri ca nişte civilizaţi creştini sau ca nişte tâlhari şi barbari, ca nişte bravi sau ca nişte delatori?” Întrebări la care s-a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns. Încă.

P.S.

Nu trageţi în Colţescu! Dacă cerem într-un glas eradicarea golăniei de pe stadioane, atunci de ce-l oropsim pe cel care cutează s-o trateze aşa cum merită? „Gazeta sporturilor” îl notează cu 4 pe Colţescu, iar „Prosport” scrie despre „seria incredibilă de eliminări”. De ce 4, de ce incredibilă? Nu se cuvine eradicată golănia? Arbitrul este de vină pentru cele întâmplate la Târgu Mureş ori îngăduinţa noastră bleagă (iată, a fost iertat şi comediantul penal Şumudică!), datorită căreia fotbaliştii se cotonogesc în voia cea bună, protestează la toate deciziile, se tăvălesc pe iarbă la fiecare adiere de fault şi vorbesc în văzul camerei ca nişte derbedei de mahala? Punerea lui Colţescu... la colţ este un prost semnal pentru etern aşteptata însănătoşire a fotbalului!