Mircea Radu IACOBAN

O comemorare şi-o aniversare: cinci ani de la dispariţia fostului meu coleg la Filologia ieşeană Leon Volovici şi 40 de ani de la publicarea cărţii sale de debut „Apariţia scriitorului în cultura română” („Junimea”, 1976). Îi spuneam, în studenţie, Bebi. Atunci, părea un apelativ oarecare. Acum, ar suna ridicol – nu numai din pricina relaţiei imposibile dintr-un astfel de prenume şi realitatea vârstei a treia, cât şi (mai ales!) datorită filmelor americane în care amorezii se alintă cu acelaşi idiot baby oriunde şi oricând. Fostul coleg de grupă, trecut de doi ani la cele veşnice, a revenit, în citări, referinţe şi bibliografii, la numele din catalog: Leon Volovici.

L-am reîntâlnit ultima oară când îşi lansa cartea despre Iaşi. Barba îi schimba, desigur, înfăţişarea, dar inflexiunile vocii i-au rămas aceleaşi. Monologa ori dialoga la fel de cumpănit cum îl ştiam, aşezat, cu echilibru şi bună cuviinţă. Nu era obligatoriu să-i împărtăşeşti în totalitate opiniile literare, dar se cuvenea să i le respecţi fiindcă reprezentau opţiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbea până şi poloneza!), citit şi răscitit, posesor al unei experienţe de viaţă ce-i permitea să contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea în care domneşte seninul făr-de patimi. Conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, autor al unor cărţi pretutindeni premiate, cercetător reputat al istoriei evreilor şi al interferenţelor culturale româno-evreieşti (i se datorează în bună măsură punerea în circulaţie a „Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de vârf al grupei de studenţi 234/1957-1962, care a furnizat cel mai mare număr de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis.

Prima lui carte se intitula „Apariţia scriitorului în cultura română” şi, publicându-i-o la „Junimea” în 1976, mă simt oarecum implicat în… apariţia lui Volovici în peisajul literar ieşean. E-o reală plăcere să-i citeşti subtil-rafinata carte „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”. Autorul îşi trece în revistă, cu sinceritate şi sine ira întreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascuţit spirit de observaţie, cu sagacitate bine temperată şi caldă înţelegere umană, văzută mai întâi prin ochii copilului terifiat de război („Liniştea m-a speriat, era ceva neobişnuit. Ca un morar deprins să doarmă în zgomotul morii, iar dacă motorul se opreşte şi e linişte, se trezeşte speriat” – era prima zi fără bombardamente şi împuşcături), trecând prin revelaţiile nostalgice ale întoarcerilor, spre a ajunge la surprinzătoarea constatare că şi fiului lui, care n-a trăit în România şi nu ştie româneşte, i-a transmis gena ce face să percepi mereu orizontul îndepărtat al originii: „Marc urmărea acasă, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei României la campionatele mondiale (…) Întreb cât e scorul şi-mi spune: unu - zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru România (…) S-a identificat cu… identificare mea!”

O observaţie corectă, de substanţă, se cere comentată: este vorba de „Absenţa scriitorului (şi filosofului) român de la meditaţia europeană asupra Holocaustului”, cu atât mai mult cu cât şi sus-semnatul a fost tentat să scrie un roman al Pogromului de la Iaşi. M-am documentat inclusiv la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, fost cercetător acolo), am adunat stivă de documente, dar cartea a rămas nefinalizată. Am constatat, pe parcurs, că, oricât de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reacţii de respingere, fie dintr-o direcţie, fie din cealaltă, dacă nu chiar din amândouă. Poate, încă nu a venit vremea unei astfel de cărţi; oricum, acest oribil episod ce maculează (şi contrazice!) însăşi istoria spirituală a Iaşiului se cuvine a fi odată şi odată analizat în amănunţime, dezbătut şi, cât stă în putinţa (şi chiar obligaţia) scriitorului român, desluşit în profunzime. Istoricii din generaţia tânără susţin că a apărut „un morman” de noi documente privitoare la Pogrom – ceea ce înseamnă că-s posibile desluşirile şi precizările care încă mai blurează privirea cercetătorului întoarsă către nefericitul iunie 1941. Ar face posibilă şi revenirea subsemnatului la proiectul abandonat, cu condiţia ca publicarea noilor descoperiri arhivistice să nu întârzie prea mult (cum, din păcate, se mai întâmplă).

Închei reamintind mărturisirea-sinteză a lui Volovici: „Nu cunosc decât trei planete – una cu centrul în Iaşi, alta, cea din care a venit Hania (soţia, n.n.), cu centrul la Varşovia şi a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim.” Cartea încearcă, sufleteşte, o astfel de „aliniere a planetelor…”