Mircea Radu IACOBAN

Alte câteva referiri la cartea „Calvarul limbii române”, tipărită recent la Chişinău sub semnătura lui Vasile Bahnaru (a se vedea rubrica noastră de marţi). Mai întâi, „unde dai şi unde crapă?”: încercările ridicole de a impune limbii cuvinte născocite, de regulă silnic compuse, nimeresc alături de ţelul propus. Dacă latiniştii lui Treboniu Laurian inventau substantivul „nas-suflău” spre a evita un împrumut (de fapt, şi el latin la origine), filoslaviştii lui Ceban propuneau imperativ „mâneştergură” în loc de „prosop”, mizând pe îndepărtarea de etimon şi pe evitarea oricărei adieri de latinitate. Aş! De fapt, construcţia bizară „mâneştergură” vine de la „manus” şi „extergere”, ambele latine, în vreme ce „prosop” provine din greacă („prosopis”)... „Naţionaliştii burghezi români” – scrie Ceban – au „inundat limba moldovenească cu cuvinte inutile şi inventate în Europa Occidentală, ba au înlocuit şi alfabetul” (...) „Este de la sine înţeles că după zdrobirea naţionaliştilor burghezi moldo-români şi restabilirea în drepturile sale istorice a alfabetului rusesc, care corespunde în modul cel mai plenar specificului sistemului fonetic al limbii moldoveneşti...” ş.m.a.

Să citeşti şi să nu crezi! Ridicolul „filolog” cerea „să ne ocupăm cu mai multă îndrăzneală de formarea noilor cuvinte” create după tipic rusesc. Cum ar fi „cârmozavodnic”, „pământolucrare”, „a dădăori” (pentru „a repeta”), „limboştiinţă” (adică, lingvistica!), „reţenzentâlor” (pentru „recenzent”) etc. În loc de „riveran” se va spune de acum încolo „dreptumalurişiinic”! Urmând a fi scoase din pagina Dicţionarului „muntenisme” precum „seară”, „a intra”, „zăpadă”, „căciulă”, „porumb”, „oră”, „secol”...

Normările în domeniul limbii par a fi inutile şi păguboase, câtă vreme „trebuie să ne întoarcem la popor” şi dacă la Pererâta se pronunţă „chişor” pentru „picior”, aşa va trebui să recomande şi Dicţionarul! „S-o ridicăm („limba moldovenească”, n.n.) până la nivelul aşa-numitei limbi culturale ar însemna s-o apropiem de limba română”. Adicătelea, oroare şi gravă greşeală politică! Culmea, însuşi „genialul Stalin” avertizează limpede: „a considera că dialectele şi jargoanele ar putea să se dezvolte în limbi de sine stătătoare” înseamnă „să pierzi perspectiva istoriei şi să părăseşti poziţiile marxismului.” Vrând să fie mai catolic decât Papa, după ce îl citează cu adânc respect pe Stalin, Ceban pledează (din „slabominte” – ca să construim şi noi cuvinte) exact pentru naşterea unei limbi noi dintr-un grai regional! Greu cu limboştiinţa!

Mulţi dintre vorbitorii la Sesiunea comună a Academiilor de la Moscova şi de la Chişinău, precum şi dintre participanţii la discuţiile similare de după aceea, i-au ţinut isonul lui Ceban, furnizând „argumente” de evidentă rea-credinţă. Cum ar fi Nikolaev, cel ce condamnă „substituirea elementelor lexicale ruseşti care au intrat de mult în limba moldovenească, cu altele străine”: creion pentru „karandaş”, tren pentru „poezd”. Cât de străin o fi substantivul „tren” în limba celor de peste Prut şi când l-or fi uitat de tot? Dar „creion”? Cei care au intenţionat să susţină ideea identităţii limbilor română şi „moldovenească”, în evidentă minoritate, au trebuit s-o facă aluziv, mimând acceptarea tezei şi încercând s-o combată, cum ar veni, „din interior”. Era imposibil, în 1951, să susţii o idee flagrant... antipartinică, ceea ce nu înseamnă că nu s-au adus şi argumente întru sugerarea (dacă nu era posibilă impunerea) adevărului ştiinţific. Rezoluţia Sesiunii, după ce consemnează „adevărul indiscutabil al determinării staliniste a limbii moldoveneşti ca limbă de sine stătătoare”, menţionează că noua „limbă” „ţine, conform fondului său lexical de bază şi structurii gramaticale de grupul limbilor romanice înrudite”, cerând „includerea în planurile de studii a cursului de limbi latine şi romanice, în special a limbii române.” Cam atât se putea pe atunci – tot era ceva! A mai fost cu putinţă şi punerea la colţ a nefericitului Ceban, etichetat drept „continuator şi adept al teoriei antiştiinţifice a lui N. Marr”, abia afurisită de geniala lucrare a genialului! Adevărul elementar potrivit căruia identitatea unei limbi o conferă structura gramaticală şi fondul principal lexical, în cazul nostru amândouă identice, a rămas în plan secund, mai toată dezbaterea, marcată de spaima represaliilor, s-a întemeiat pe citarea de termeni cu precăderea din afara fondului principal, iar de structura gramaticală s-a pomenit ici-colo, în treacăt. Trebuia demonstrat nu că albu-i alb, ci că nu-i negru! Unii şi-au asumat mari riscuri, rostind fie timorat adevăruri care, iată, îşi mai găsesc contestatari de talia lui Ceban şi astăzi!

Necesară, bine şi solid construită cartea lui Vasile Bahnaru.