Mircea Radu IACOBAN

Alarmă pe internet: se apropie sezonul despărţirilor. Vine sorocul, nimic nu-i veşnic, totul, în lumea noastră, are un început şi un sfârşit. Pe vremea copilăriei mele, în târguşoarele moldoveneşti, cele mai importante personalităţi erau şeful de gară şi dirigintele Poştei. Primarul n-avea şi n-are decât statut vremelnic, pe când mai marele gării şi Oficiului poştal puteau rămâne în funcţie şi-o viaţă. Acum, trenurile de pe liniile secundare fie că au dispărut, fie că vor dispare, gările au fost retrogradate la condiţia de haltă, câte 4-5 la un singur şefuleţ, iar poşta se pregăteşte să dea în primire atribuţiile noului „andrisant” – internetul. Și parcă nu-mi vine a crede că n-o să mai vedem factorul poştal (există încă de pe vremea lui Gr. Ghica, 1849!) pe străzile urbei; i-aş mai acorda o păsuire, fiindcă încă are de adus românilor somaţiile de la ANAF, citaţiile de la DNA şi felicitările de anul nou. Vrem nu vrem, producţia de epistole pe cap de locuitor s-a micşorat dramatic, net-ul şi Skype asigură comunicarea instantanee, iar firmele concurente continuă să preia ceea ce a mai rămas din obiectul muncii fostei PTTR (din cele patru litere, cândva atât de familiare, trei şi-au pierdut ori transferat semnificaţiile – telegraf, telefon, radio). Factorul poştal făcea parte integrantă din peisajul urbei; se va mistui precum aparii, fanaragiii, birjarii, consideraţi cu două veacuri în urmă indispensabili şi făr-de-moarte.

Ne vom despărţi, cu siguranţă, şi de telefonul fix. Generaţia mea, care a prins şi telefonul cu manivelă, şi anunţul nazal al operatoarei „Câmpina, la cabina 3!”, îşi aminteşte cât de greu se obţinea cândva aprobarea pentru instalarea unui post telefonic. O primeau, în ordine, cei cu pile, cei cu adeverinţe de şefi şi, ultimii pe listă, amărâţii netransportabili (în baza certificatului medical). Deocamdată, mai tolerăm obiectul devenit anacronic, după ce l-am trădat aproape definitiv în favoarea mobilului (oroare şi onoare: mai lesne de interceptat, a devenit principalul furnizor de clienţi puşcăriei!).

Despre destinul „disparent” al cărţii am mai scris cu alte prilejuri. Inexorabil, cartea tipărită pe hârtie îşi trăieşte acum momentul maxim al extensiei, urmat, potrivit unei legi din biologie, de cel al extincţiei. Cică vor dispare şi... pensiile! Probabil, nu datorită faptului că vârsta pensionării va fi mai mare decât speranţa de viaţă, ci, simplu, din incapacitatea statului, oricât de „social” s-ar declara, să susţină de două-trei-patru ori mai mulţi pensionari decât salariaţi cotizanţi la Asigurările Sociale.

N-o să mai existe, curând, nici scrisul de mână. Debutul fenomenului este lesne observabil la americani: majoritatea scriu cu litere de tipar presărate disparat în pagină, de zici că nu se cunosc între ele şi n-au nimic una cu cealaltă. „Scrisoarea pierdută”, acum trimisă prin internet, o vei regăsi uşor în „trash”: nimic nu se mai pierde (totul se citeşte, cu voia sau fără voia „andrisantului”).

Curând nu vom mai avea parte de ceea ce numim intimitate. Am călătorit cu trenul, săptămâna trecută, de la Bucureşti la Iaşi. Alături s-a nimerit să fie o jună care a sporovăit fără încetare, de la primul fluier al locomotivei şi până la ultima frână, la telefonul mobil. Nu părea deloc afectată că o aude jumătate de vagon şi că face publice sumedenie de intimităţi jenante; don’şoara simţea nevoia să se descarce, informându-le amănunţit pe Vivi, Stela, Lili, Ela, despre calităţile şi defectele lui Mişu, stadiul tratării sâcâitoarelor colici intestinale, hidoşenia caracterului lui Bobi (cred că se scrie Boby, dacă nu chiar Bobby), clătitele cu tarhon de „La mama acasă” şi scorţoşenia sutienelor Glory. De unde se vede că nu-i o despărţire de regretat, câtă vreme intimitatea singuri ne-o azvârlim peste gardul bunei cuviinţe.

Faţă de celelalte realităţi „disparente” cu care ne ameninţă avertizarea de pe net, aş avea destule îndoieli. Nu cred că va dispare în totalitate presa tipărită (am dezvoltat subiectul cu alt prilej), nici cecul bancar, înlocuit de carduri (nu-i tot pe acolo?). Cât despre ameninţarea cu dispariţia... muzicii, hai să fim serioşi, cred că-i o confuzie, una-i muzica şi alta industria muzicală, care, din punctul meu de vedere, n-are decât să-şi dea duhul. Nici Beethoven, nici Brahms nu-s produsul ei şi n-au nevoie de cârje... industriale pentru a dăinui în veci. Despre televiziune se spune că „va trece prin transformări dramatice”, urmând să-i ia locul „televiziunea de comandă” – plăteşti şi vezi ce pofteşti. Posibil în cazul filmelor, dar ce facem cu informaţia? Oricât ai plăti, n-ai cum să vezi ceea ce ţi-ai dori să vezi...

Singurul lucru de care nu ne vom despărţi niciodată – se spune în textul de pe net – vor fi amintirile. Evident, dacă va fi de acord şi dl. Alzheimer.